Pierdut într-un ciclu ce se repetă fără încetare? Era o vreme când încă mai găseai diferenţe între zilele ce se scurgeau, îţi dădeai seama când e azi şi când a fost ieri, dar acum noţiunea unui timp liniar nu mai există. Fiecare dimineaţă începe cu acelaşi gând nebun ce parcă cotropeşte toată fiinţa ta, iar seara, seara fiecare parte din corpul tău gândeşte altceva. Aceeaşi şcenă repetată la infinit din perspective diferite. Capul îţi zvâcneşte şi-ţi spune să te opreşti din a mai continua, îţi aduci aminte tot ce a fost trist, dar apoi pieptul, într-o încercare banală, îţi aduce aminte că tu ai ales răul predominant doar pentru acele clipe de fericire pe care doar când o vedeai le puteai simţi. Simţi furnicături şi dor, dar printr-o minune te simţi fericit. Resmnat, poate ăsta e cuvântul potrivit. Resemnat şi condamnat la o viaţă în care apreciezi ce ai avut doar după ce renunţi.
Iubind o amintire e probabil cea mai tristă formă de iubire, dar mai puternică ca orice.
Ştiţi amândoi că nu e nevoie de nimic concret între voi ca să comunicaţi, un simplu gând hotărât ajunge la destinaţie şi doare, doare că singura cale de comunicare sunt gândurile, doare să fiţi aproape doar în imaginaţie, dar în timp ce voi vă frământaţi într-o încercare absurdă de a mai salva ceva, eu mă amuz de strigătele disperate ce se pierd.
Imagini rapizi, râsete periodice şi suspine. De cât timp îţi doreşti să te simţi singur, dar eşti bântuit de o umbra? O umbră ce ai vrea să fie fiinţă, dar care va rămâne pe veci undeva în întuneric fără a se materializa vreodată.
Ţi-e greu să accepţi că unele lucruri trebuie să fie aşa cum sunt, îţi e greu să accepţi că fericirea se găseşte în tot ce e banal şi lipsit de sens, iar tot ce e complicat şi te face să simţi că trăieşti înseamnă tristeţe.
Armură falsă, nu eşti nimic din ceea ce arăţi, cuvintele sunt aruncate în pripă, glume proaste zise din obişnuinţă, zâmbete neclare împărţite cu străinii şi complimente prinse din zbor.
Nu te mai primesc, nu te mai caut şi nu te mai aştept. Uneori mă întreb dacă sunt capabil să-mi dau seama unde trebuie să renunţ şi unde să încerc mai tare, dar tocmai confuzia asta mă face să renunţ la tot, în speranţa că aşa o să fie mai uşor. Mi-aş cere scuze în faţa ta de o mie de ori, dar ştiu că nu-mi vei permite niciodată asta. Te-aş chema înapoi de o mie de ori, dar ştiu că ai refuza să mă auzi. Te-aş aştepta o mie de ani de acum în colo, dar ştiu că timpul nu-mi permite.
Azi o să-ţi promit marea, iar mâine îmi voi aduce aminte că tu nu crezi în promisiuni. Azi îmi vei zâmbi, iar mâine o să-mi aduc aminte că tu eşti mereu tristă. Azi am să te rog să mai stai puţin, iar mâine o să plec dând uitării totul,
