Perfect

     Perfect...

     Oamenii sunt limitaţi oricât ne-am dori să nu vedem asta. Nu putem să facem nici jumătate din lucrurile pe care ni le dorim. Oricât am vrea să credem că viaţa e aşa cum ne-o facem, oricât am vrea să controlăm totul, suntem doar pioni pe o tablă de şah prăfuită şi veche. Niciun pion nu se mişcă, nu înaintăm, nu mergem înapoi, nu câştigăm şi nici nu pierdem. Observăm regi şi nebuni, dar toţi suntem în aceaşi mizerie, incapabili să ieşim din cursul monoton al vieţii. Poate că nu avem aceeaşi statură, acelaşi grad, poate că nu suntem la fel de înalţi, poate că ne adresăm politicos altora, dar suntem la fel de neînsemnaţi. Poate că unii dintre noi reuşim să ne mutăm pe tabla de şah, dar atunci când vine rândul adversarului, primim doar tăcere şi tot ce am reuşit să facem e să ne îndepărtăm de zona în care mai puteam primi un zâmbet, fără a ne putea întoarce.

     Apar ploi şi vijelii, dar nimic nu distruge ordinea ce domneşte în jur, adversarul tace...

     Totul pare perfect şi asta pentru că nu cunoaştem altceva. Incapabili să ne imaginăm un alt fel de a fi, de a trăi, un alt fel de a ne juca, rămânem închişi într-un mozaic alb-negru sperând la mai bine. 

     Unii oameni spun că sentimentele sunt perfecte, că omul prin natura lui e perfect, dar atunci de ce nu suntem fericiţi? De ce suferim de incapacitatea de a iubi? De ce mai există speranţă? Acolo unde e perfecţiune, speranţa nu-şi mai are rostu, acolo unde există iubire, există şi perfecţiune.

     Revolte, strigăte, oameni ce plâng fără încetare, oameni ce se înjură şi se rănesc, asta văd de fiecare dată când pun capul pe pernă şi închid ochii. Încerc să-mi imaginez o altfel de lume, una perfectă, dar apoi realizez...Perfecţiunea nu e nici măcar în vis...

     Se vorbeşte des despre perfecţiune, dar toate discuţiile sunt abstracte, iar noi avem nevoie de concret.

       

Ce zi

     Cea mai tristă zi din viaţa unui om e cea în care realizează că doar persoanele pe care le iubeşte ajung să îl cunoască cu adevărat şi tocmai ele sunt cele care o merită cel mai puţin. Persoanele care îl iubesc vor fi mereu cele date la o parte, ele vor fi cele care îl vor privi de la distanţă şi vor vedea cum se distruge, fără a putea interveni. Cea mai tristă zi e cea în care realizezi că nu contează ce iubeşti, ci ce te iubeşte. Cea mai tristă zi e cea în care realizezi că spunând adevărul te sabotezi.
      Nu îmi mai e frică că am să mă împiedic de o piatră pe stradă, îmi e frică că am să mă izbesc de ziduri de egoism şi invidie, am să privesc iluzia fericirii, am să privesc feţele oamenilor pe care îi numeam prieteni cum se îmbată în zâmbete pline de ură şi răutate. Îmi e frică de priveliştea în care oameni se simt bine de mizeria pe care au creat-o. Iluzia binelui şi a fericirii te îngroapă şi nimeni nu va mai putea să sape după tine.
     Degeaba ajungi deasupra tuturor, degeaba eşti deasupra lumii, degeaba priveşti în jos, căci tot ce vei vedea va fi arid.
     Doar cei ce îşi cunosc limitele le pot depăşi..
     Ce faci atunci când iubeşti doar oameni mizerabili si mai ales ce faci atunci când aceştia îţi raspund iubirii?
     Oamenii nu-s făcuţi pentru a face bine. A fi nebun înseamnă a fi bun, "ne-ul" din faţă e doar o iuzie, o amăgire, aşa cum e viaţa însăşi. Mai bine îmi petrec o viaţă în nebunie, decât să-mi arunc principiile, să calc în picioare adevărul în care trăiesc.
     Prefer singurătatea în favoarea relaţiilor dăunătoare. O viată plină de răsărituri privite singur sună mai bine decât o viaţă în care să fii infectat de cei din jurul tău. Prefer să privesc cerul cu lacrimi în ochi, decât să privesc dezastrul în ochii cuiva.
     Plâng din când în când pentru a putea elibera rugina ce se strânge, pentru a începe o nouă zi cu naivitatea şi credibilitatea unui copil că mâine oamenii vor fi din nou buni.

O vara departe...

     O vară în care oamenii sunt departe, în care sentimentul de siguranţă îşi pierde din intensitate. Oare de ce ştiam încă din primăvară ca asta va fi o vară a celor căzuţi, a nuanţelor de mov şi a lacrimilor uscate pe obraz?
     Dacă lumea uitase înainte ce e dorul, acum sigur şi-a adus aminte. Poate că e mai bine ca vara să îţi fie dor.
     Nu cred în inimi frânte sau în iubiri pierdute, cred doar în amintiri, în priviri întipărite pe retină, în zâmbete ce îţi apar atunci când închizi ochii. Cred prea mult în fericirea de atunci şi prea puţin în cea de acum. Cred pre mult în ziua de mâine, încât uit că o am pe cea de azi. Nu e oare ciudat cum nu ajunge niciodată să fie mâine? Nu e ciudat cum mereu când deschizi ochii e azi. Mi-ar plăcea să trăiesc doar când e mâine, mâine sună promiţător, mâine sună plin de iubire, mâine sună a adevăr şi totuşi îmi pare rău că nu pot să te iubesc mâine...
     Poate de asta pare azi atât de trist, iubirea mâine nu există, iubirea rămâne azi. Poate iubirea transformă mâine-le mereu în azi. Mâine doar ai fi şi atât, mâine nu ai avea griji, mâine nu ţi-ar părea rău şi mâine nu ai iubi cu disperare...
     Oare de ce e lumea plină de întrebări, oare de ce sentimentele nu se pot transmite prin vorbe, oare de ce totul îşi pierde intensitatea atunci când e spus sau scris?