Horus un câine aparte

    Horus... persoanele apropiate mie îl cunosc fie în persoană fie din numeroasele povești (vorbesc mult despre el, poate unii ar zice că prea mult, pentru mine niciodatată suficient).

    Horus e al doilea câine pe care eu mi l-am dorit. Primul câine pe care eu l-am ales, a fost luat acum foarte mulți timp, eram mică, aveam undeva la 6 ani, iar pe uliță au trecut niște domni care vindeau un câine mic alb. Eu eram în curte și i-am auzit, am văzut câinele, mi-am chemat bunicii și au început rugămințile, s-a ajuns la lacrimi, nu foarte multe, cine îi știe pe bunicii mei știe și că nu mi-au rezistat foarte mult. Cățelul a fost al meu.

    Cu Horus a fost altă poveste. Aveam 17 ani și i-am spus mamei într-o seară din vacanța de vară că a doua zi o să merg să îmi cumpăr câine, ea a crezut că glumesc. Am plecat cu trenul de la Întorsura la Brașov și de la Brașov la Zărnești, povestea e lungă și amuzantă, dar poate cu altă ocazie o să povestesc și despre asta, acum vreau să vă spun de Horus. L-am luat de la Zărnești cu o mare parte din economiile mele, l-am adus cu trenul, de la Zărnești la Brașov și de la Brașov la Întorsura.

    Toți ai mei erau plecați, eu cu Horus i-am așteptat pe treptele de la casă cu capul în jos amândoi, parcă știa și el că s-ar putea să existe reacții controversate. O singură reacție am primit (nu voi numi personajul, dar poate vă veți da seama): Să se c*** în partea ta de curte! Și atunci am știut că deja îl iubește toată lumea.

    Horus e un câine aparte și nu spun asta pentru că e al meu, spun asta pentru că chiar așa este. Horus mănâncă mere, struguri și vișine, dar nu de oriunde ci direct din copac, îi place să își culeagă singur mâncarea, un  adevărat vânător. Iubește apa și noroiul, încă nu mi-am dat seama pe care mai tare, dar poate cel mai important, ne iubește pe noi, familia lui, deși a fost un moment în care m-am îndoit de asta și despre el aș vrea să vorbesc acum.

    Horus a fost mereu independent, fugea de acasă, l-am găsit cu copiii în parc, la vecini în curte, la râu, la poliție și la pomană, a avut grijă să fie un câine activ în viața orașului. Într-o zi însorită de iarna, Horus a fugit din nou, iar noi am plecat, ca de fiecare dată, pe 3 fronturi să îl căutăm.

    L-am găsit eu, era între blocuri cu o gașcă mare de câini și mari și mici, părea fericit, bucurându-se de libertate. Era o gașcă de vagabonți, nepieptănați și nearanjați, Horus printre ei părea chiar caraghios. El câine crescut cu mere bio și bobițe alese, pieptănat, pupat și scos la plimbări regulate pentru siluetă, ceva nu se potrivea, oare chiar toate astea nu contau deloc pentru el? – asta mi-am spus. L-am strigat cu disperare în glas și s-a întors spre mine cu o foarte mare tristețe în ochi, știa că trebuie să se întoarcă acasă. Și-a luat la revedere de la fiecare nou prieten și de la cei mari și de la cei mici și fără elan a venit înapoi spre mine. S-a așezat la piciorul meu privind spre prietenii lui, la rândul lor și ei stăteau aliniați și îl priveau. Mi-a venit în minte un clișeu, dacă îl iubești îl lași să plece și multe alte gânduri legate de faptul că poate el nu e fericit, poate pur și simplu nu e un câine de casă? Aveam deja lacrimi în ochi. M-am întors spre Horus care stătea în continuare lângă mine, cuminte (ceva ce nu se întâmplă prea des) și în toate gândurile ce mă măcinau despre creșterea lui tot ce am putut să spun a fost „las’că vezi tu când ajungi acasă”. Și am plecat... amândoi, eu cu lacrimile la colțul ochiului și Horus cu tristețe în lătrat.    

    Probabil că evenimentul nu a fost deloc atât de dramatic pe cât l-am perceput eu, deși la acel moment părea rupt dintr-un film. Poate că și eu mi-am făcut prea multe griji de sentimentele unui câine (până la urmă), dar cum vă ziceam Horus nu e un câine obișnuit.

x

omul

    Într-o asiduă încercare de a ajunge undeva, de avea și a face ceva, omul se vede pe sine înconjurat de ceea ce își dorește, fără a înțelege unul din neajunsurile fundamentale ale vieții și anume că fiecare alegere, fie și una pe care omul și-a dorit-o, vine la pachet cu o pierdere.

    Omul, ființă rațională și cu putere de a schimba, se trezește dimineața și-și alege viața pe care vrea să o ducă, dar tot omul, ființă superficială și grăbită, dimineața când se uită în oglindă își imaginează un viitor la care aspiră fără a se întreba, însă, ce pierde de-a lungul a ceea ce obține. 

    Nu cred că e greșit să-ți dorești, nu cred că e greșit să ceri de la viața tot ce are de oferit, dar cred că omul ar fi mult mai fericit dacă dimineața când s-ar uita în oglindă în loc să se vadă pe sine cu ceva în plus s-ar opri o secundă și s-ar întreba umil și naiv fără ce nu poate trăi... pentru a nu se pierde cumva, din neatenție. 

    

Lumea lui mai mult

     De cele mai multe ori când mă întâlnesc cu cineva necunoscut mă întreb cine sunt.  Această trecere de la o anume persoană la propria persoană este fie dintr-un egoism adânc înrădăcinat, un egoism ce nu-mi permite să cunosc fără să mă cunosc sau dintr-un altruism nemărginit ce mă îndeamnă să mă cunosc pentru a putea să cunosc. Fie că e egoism sau altruism, fie că e pentru mine sau pentru ceilalți, fie că e o curiozitate inocentă sau o răutate mascată să cunosc a fost ce mi-a plăcut cel mai mult să fac. Până când m-am trezit cu ochii larg deschiși într-o lume a nepăsării, a incertitudinii, o lume în care sub mormanul de averi se ascunde o sărăcie de valori, de sentimente, de bunătate, o sărăcie de oameni. Am privit cum prin fața mea trec fețe triste, obosite, fețe grăbite, mereu în căutare de timp, fețe ce nu au înțeles că timpul este tot ce au cu adevărat și că în rest nimic nu le aparține. Am fost nevoită să simt cum lacrimile mi se adună încet până mi-au forțat ochii să se închidă, iar după ce am simțit căldura pleoapelor peste imaginea tristă a lumii, am știut că nu aveam să-i mai deschid vreodată. 

    Apoi, de fiecare dată când aveam ocazia să cunosc o persoană nouă, să mă aflu într-un loc până atunci străin aveam să fac ceea ce mi-am jurat pe vremea când eram copil și credeam că am puterea să schimb lumea, că nu voi face niciodată și anume să închid ochii. Nu a mai contat nimic, egoism sau altruism, ochii îmi erau închiși pentru a mă proteja de tot ce doare și de tot ce nu am înțeles. Egoism sau altruism? Am închis ochii de fiecare dată când o durere trecătoare îmi amintea de trecut, de fiecare dată când o privire rătăcită îmi amintea de mine și am închis ochii de fiecare dată când mi s-a părut că simt. Am trecut cu ochii închiși printre oameni, pe străzi, prin natură, prin viață. Am înaintat sau am stat pe loc, probabil nu voi știi niciodată căci privirea-mi era întuneca de propria frică de a vedea adevăr în lume. 

    Până într-o zi când m-am trezit străină de mine și străină de ei. M-am trezit  în aceeași lume pe care am ales să o las în urmă dar având ceva în minus, puterea copilului ce credea că poate schimba lumea. Nu mai aveam inocența, dorința, încrederea, nu mai aveam nimic ce am avut, iar atunci a fost prima dată când am simțit singurătatea. Într-o încercare să mă regăsesc, să regăsesc ce am pierdut  și dacă se poate să găsesc și ceva în plus, căci și eu eram un pic de neom într-o lume a lui mai mult, am simțit cum pierd tot mai mult și mai mult și mai mult. Am căutat în mine, în cei din jur, pe străzile aglomerate, pe cărările pustii, în adâncul norilor și pe valurile mării, dar nu am mai găsit nimic din ce am avut și nimic în plus. Uitasem că îmi țineam ochii închiși... 

    Curajul îmi pierise de mult, de pe vremea când am ales să întorc spatele și să-mi închid ochii...și probabil cel mai curajos moment din viața mea a fost când am ales să-i deschid din nou...să caut, să mă caut și să-i caut, tot ce am pierdut, tot ce mi-a fost luat și tot ce nu mi s-a dat, căci și eu eram un pic de neom într-o lume a lui vreau. Nu am rămas surprinsă să găsesc aceeași lipsă de sinceritate, de prietenie, de bunătate. Dar am continuat să caut, de data asta cu ochii largi deschiși și având o deosebită grijă la momentele în care îmi dădeam permisiunea să clipesc pentru a nu rata puțin din copilul pe care speram să-l regăsesc, puțin din puterea, din curiozitatea, din iubirea ce acuzam că mi-au fost luate căci și eu eram un pic de neom într-o lume a lui e vina lor. 

    Căci și eu dau vina pe ei, care ei nici eu nu știu, căci și eu am vrut să uit și am uitat, iar uitând ce a fost am uitat și cine sunt. Iar acum cu o singurătate prea mare pentru un ne(om) așa de mic caut, caut într-o lume lipsită de valori, de autenticitate, de simplitate ceea ce am ales să uit cândva, nu pentru că ei erau de vină, nu pentru că e lipsa cea mai mare în spatele bogăției și nu pentru că acolo unde nu e bogăție nu mai e loc de nimic în afară de dorința pentru ea, ci pentru că de mult am ales să închid ochii, iar când alegi să închizi ochii pierzi, inevitabil pierzi, te pierzi și îi pierzi. 

   

O zi din amintiri

     Cu fiecare zi care trece trăiesc o zi în plus din amintiri.

    Din amintiri în care mă jucam cu tot ce prindeam, din amintiri în care desenam până desenele prindeau viața și erau demne de pus pe perete, din amintiri în care scriam și cuvintele cernute pe hârtie ajungeau să se amestece cu lacrimi de dor, din amintiri...

     Aici-ul și acum-ul despre care se vorbește în toate cărțile menite sa-ți transforme viața, nu îmi e suficient, dar ca orice om care se simte mult prea mic pentru a schimba, am creat, am creat ceva ce nu-mi poate lua nimeni: poveștile.

    Poveștile în care amintirile nu-mi mai sunt prieteni de drum, ci scăpare din drumul ales.

    Iubesc să plec din când în când și să las în urmă tot ce doare și tot ce mă face fericită. Iubesc să plec în amintiri în care tot ce reprezint eu devine o poveste la care mă uit și pe care nu o mai trăiesc. Povești pe care nu le mai simt pentru că demult, cândva, le-am simțit prea mult.

    Iubesc să strâng amintiri și nu pentru că mă fac fericită atunci când le trăiesc, nu pentru că mă învață sau mă schimbă, ci pentru că în ciuda a toate menționate anterior îmi oferă un loc unde să mă întorc. 

    Îmi place să mă întorc acolo unde nu există speranță, unde nu există mai multe posibilități, unde incertitudinea nu-și face loc și unde tot ce există doar există. 

    Îmi place să mă întorc în amintiri pentru că indiferent de ce s-a întâmplat atunci îmi oferă liniștea unei lumi știute, îmi oferă liniște și îmi oferă oameni. Oameni pierduți, oameni care nu mai există decât acolo unde eu nu mai pot să fiu. Să știu că ei pot apărea atunci când eu aleg să-mi aduc aminte îmi dă putere, putere că în singurătatea lumii acesteia, eu nu mai sunt complet singură. Îi am pe ei, cei care au plecat, dar pe care amintirile mele îi fac să stea.

    Legăturile cu trecutul mă fac omul de azi. Legăturile cu trecutul mă fac om și din om neom.

    Viața are prea multe semne de întrebare, prea multe semne de punctuație care nu îți permit să te întorci, să schimbi sau să creezi ceva nou. Și cu amintirile e la fel, dar asta nu te mai surprinde, te liniștește pentru că tot ce a fost a fost deja, dar atunci când îți este dor poate să mai fie puțin. 

    Mă uit adesea în ochii oamenilor și mă întreb: ei în ce amintiri se pierd când e prea puțin ce au acum? Unde se refugiază când prezentul e prea mult  și se simt copleșiți? În care parte a trecutului se simt mai acasă decât în propriul lor pat? De care parte din ei s-au lipsit cândva și acum își doresc să o revadă? Ce ochi frumoși le-au fost prieteni cândva și își doresc să-i mai vadă o dată zâmbind...pentru că și ochii zâmbesc...

    Uneori mă întorc atât de des în trecut încât rareori acesta se diferențiază de prezent. Mulți ar spune că e povară prea grea, dar pentru mine merită fiecare efort. Să îi am pe ei cu mine.

    Oamenii trecutului sunt oamenii care știu cine am fost eu și dacă s-ar putea întâlni la o poveste și să pună cap la cap ce din ei mi-au lăsat mie și-ar da seama cine sunt eu acum. Dar ce nu ar ști ei e că eu încă îi păstrez și probabil astea le-ar da peste cap calculele, iar cine ar crede că sunt ar fi dintr-o dată prea departe de cine sunt cu adevărat. 

    De asta iubesc amintirile, sunt părți din noi care rămân doar ale noastre. Părți ce ne definesc, dar pe care nimeni altcineva nu le știe, părți ce ne schimbă câte puțin de fiecare dată când ne aplecăm asupra lor. Dar puterea rămâne la noi și de fiecare dată când avem nevoie de o schimbare ne putem uita în trecut și să alegem cine vrem să fim și cine nu mai vrem să fim vreodată.

    Amintirile sunt cea mai puternică armă a celor care urlă după schimbare.

Aș ieși cu viața la cafea

    Aș ieși cu viața la cafea, să o întreb dacă suntem prieteni sau dușmani. Era o vreme când mi-aș fi scos viața la cafea și aș fi certat-o pentru tot ce nu e și pentru tot aș fi vrut eu să fie. I-aș fi spus că așa nu se mai poate și că îmi e prea greu să o car în spate. M-aș fi ridicat furtunos și i-aș fi transmis ferm că a crescut și e cazul, cu toata ironia de care pot da dovadă, să-și ia viața-n mâini și să-și vadă de ea. Dar azi nu cred că aș mai certa viața. Aș înțelege că atâta poate ea să-mi dea și aș încerca să-i zâmbesc eu, căci ea tare tristă-mi pare de când ne cunoaștem. Aș întreba-o râzând dacă e tristă pentru că trebuie să-mi stea alături și nu-i par omul potrivit pentru ea. I-aș întinde mâna și i-aș cere împăcarea chiar dacă ea nu e viața potrivită pentru mine, iar eu nu-s omul potrivit pentru ea. I-aș întinde mână și i-as cere împăcarea pentru că e prea obositor să te lupți cu tine. Tu ești viața ta, iar viața ta ești tu. Deși le diferențiem des, deși ne credem superiori vieții, o scoatem din noi și o așezăm la colț, suntem prea orbi pentru a vedea că ceea ce rămâne în urmă e doar un corp inert.  Eu sunt viața mea, iar atunci când ea nu zâmbește, voi zâmbi eu, căci jumătate de zâmbet e mai bun decât lipsa lui. Eu sunt viața mea, iar după ce voi termina de plâns tot ce știu că ea nu poate să fie ea și tot ce mi se pare că e prea mult, îi voi întinde mâna spunându-i că azi cafeaua e din partea mea.

   

gânduri

     M-am întrebat de multe ori câtă putere au oamenii să lupte contra curentului, m-am întrebat de multe ori cât mai pot brațele lor să înoate și cât picioarele lor vor mai putea bate apa. Cât vor mai lupta? După ce lacrimile ajung mai mari ca ei? 

    Poate doar așteaptă toamna să vină peste ei, să fie acoperiți de frunze, să se lase să cadă in culorile frumoase ce li se asortează cu ochii, să îi învăluie și să îi înghită așa cum lacrimile nu au putut. Poate doar au nevoie să simtă că natura e de partea lor, în anotimpul pe care-l iubesc cel mai mult. Cred cu tărie că toamna e anotimpul oamenilor, ea reprezintă sfârșitul de care avem nevoie, un sfârșit al oamenilor cinici care înțeleg că nimic ce se termină nu prevede un nou început. Nimeni nu-și uită trecutul ca să o poată lua de la capăt, toate noile începuturi sunt ascunzișuri față de ceea ce nu putem accepta. Ne-am mințit că nu suntem copiii care au fost abandonați, că nu am încercat să fim perfecți pentru a nu risca să-i pierdem pe cei iubiți, ne-am mințit că suntem bine, deși nu ne-am zâmbit niciodată în oglindă. Am fost copiii ce zâmbeam unei lumi triste, am fost copiii care au învățat să mintă într-o lume lipsită de adevăr. 

    Am crezut în frumos, dar până și acesta se contopește și se pierde în durere. Nu știu cine sunt și nici nu îmi doresc să aflu pentru că nu voi putea fi niciodată cine vreți să fiu din cauza a ceea ce sunt și nu voi putea fi niciodată cine sunt din cauza a ceea ce vreți să fiu. 

    Eram un copil ce se visa să ajungă un adult fericit și puternic, dar acum dacă ar trebui să-mi fac portretul, dacă ar fi să mă desenez pe mine nu mi-aș desena gură căci din ea au ieșit doar vorbe grele și minciuni menite să repare ce a fost dintotdeauna stricat, minciuni ce au creat cearcăne adânci în jurul ochilor, căci nimeni care minte nu mai doarme. Mi-aș desena gropițele din obraji că să nu uit că a fost o vreme când nu am crezut că zâmbetele sunt lacrimi plânse cu buzele. Mi-aș desena niște ochi mari, foarte mari pentru a-mi aminti că am privit în interiorul meu. Probabil culoarea perfectă care să reprezinte durerea celor care deschid ochii ar fi negru și nu o spun pentru că mi se pare o culoare tristă ci pentru că atunci când ai negru pe paletă nicio altă culoare nu-și mai are sensul. Dar cu toate astea ochii i-aș picta în culorile toamnei căci și eu aștept să vină toamna...

post friendship

Nu prea cred în toată treaba asta cu sărbătorile de iarnă și cu anul nou. anul nou mi se pare așa o mare mizerie de care oamenii se agață pentru că nu sunt în stare să-și ia viața în mâini atunci când asta le cere. dar cu cât mă gândesc mai mult la asta nu mă pot opri din a mă gândi la cât de răvășit e totul și cum mi-aș dori să intru în ordine în acest așa zis nou început, sintagmă care mă face sa o iau razna cu totul, de parcă noi putem să avem un nou început? am început când ne-am născut și mai terminăm când murim. tot bullshitul ăsta cu un nou început e menit doar să ne amăgească să ne dea impresia ca avem control și că lucrurile care ni se întâmplă chiar înseamnă ceva, când de fapt sunt pure întâmplări înlănțuite cărora le dam noi semnificații. oricum, fie ca e din cauză că vin sarbătorile, fie pentru că a fost ziua ta, sau pentru că am obosit eu, vreau să îți zic că te iert pentru că nu ai fost pe veci. te iert pentru ca ți-ai văzut de viață și te iert pentru că nu ai mai reușit să trăiești și pentru mine. te iert pentru că m-ai lăsat să fiu slabă atât de mult timp, iar apoi ai plecat, iar eu am rămas în picioarele goale înconjurată de oameni la care nici nu știam cum să mă uit. te iert pentru că toate glumele, toate ironiile și toate remarcile legate de lumea asta de căcat pe care le-am făcut au rămas undeva în aer deși îți erau destinate ție. glumele te-au făcut să râzi doar în memoria mea, iar fiecare reproș pe care îl aveam de făcut legat de ce ma înconjoară te-a făcut sa oftezi dezaprobator pentru că nu sunt în stare să văd frumusețea din jur tot doar în amintirea mea. era o vreme când aș fi vrut să îți mulțumesc pentru că ai plecat, pentru că urma să mă maturizez pentru că am devenită mai puternică bla bla, tot ce mi-ai fi zis tu. dar azi sunt mai aproape de ce sunt eu așa ca te iert pentru că a trebuit să trec prin mizeria asta singură, fără un prieten cu care să pot râde de ironia din jur. e frustrant puțin să râd singură și să-mi doresc sa fii lângă mine. mereu am crezut că oamenii au fost făcuți să trăiască singuri, dar până să pleci tu nu am simțit niciodată asta. mereu am crezut că viața e ca o cafenea tristă și murdară în care suntem obligați să ne petrecem timpul, fără a putea pleca, așteptând un sfârșit pe care ni-l dorim la fel de mult pe cât ne temen de el, dar pana sa pleci tu aveam speranța ca împreună putem păcăli viața și chiar să reușim să o trăim.

Asta e un alt discurs interminabil de-al meu în care oscilez între a vorbi despre viață și ce simt, dar tu știi să alegi de acolo ce e important, te-ai descurcat cu asta atât de mult timp și nu cred că ai uitat.

Vezi tu, a fost o perioada în care am renunțat la a mai scrie, mă vedeam penibilă, dar acum știu că nu e asta, mă vedeam vulnerabilă și brusc nu mi-a mai plăcut, pentru ca pentru prima dată eram și vulnerabilă și singură.

Revenind, te iert, ma rămâne sa ma iert pe mine.