Un nou machiaj

     Îţi curg bijuterii din ochi, lacrimile nu ţi-au fost niciodată doar lacrimi, au fost mult mai mult de atât.
     Lacrimile-ţi sunt opere de artă, desenează forme neînţelese pe obraji-ţi crestaţi de amintiri.
     Ce mult ţi-ai dori să le poţi păstra şi să le mai priveşti uneori, să vezi frumuseţea durerii din ele, să-ti aminteşti de toate rănile pe care le-au vindecat şi toate cele pe care le-au creat. Să vezi imaginea persoanelor pe care le-ai iubit reflectată în mici perle, imaginea lor aşa cum erau pe vremea când îi puteai iubi, pe vremea când încă mai puteai să vezi frumosul în oameni.
      Ochii-ţi sunt atât de des plini de lacrimi că acestea au ajuns să-ţi fie accesorii şi Doamne cât îţi sunt de frumoşi ochii inundaţi în lacrimi.
      Îţi ascunzi faţa atunci când plângi fără ca măcar să ştii că în acel moment e ca un tablou, o adevărată operă de artă. Ochii-ţi sunt mai vii ca niciodată, cer ajutor cu atâta ardoare. Cearcănele îţi devin mai pronunţate, se pot citi toate ziele în care n-ai pus geană pe geană, ajung atât de pronunţate că le poti observa movul intens de la depărtare, par pictate. Datorită roşeţii din ochi, conturul irisului pare făcut cu o cariocă. Fruntea-ţi exprimă deznădejdea, confuzia, abandonul de sine, dar buzele sunt atât de sigure ca pare ca au nevoie de un singur cuvânt pentru a transforma iarna în vară, Buzele strânse într-o linie dreaptă...nu au nevoie de ajutor, ele nu plâng, luptă. Sunt crăpate, neîngrijite şi muşcate după ore întregi în care ai încercat să răspunzi la o  întrebare fără sens. Le aplici câte un strat rapid de ruj atunci când ieşi să nu se vadă cum neliniştea a lăsat urme adânc crestate în textura lor altădată fină.
      Plângi şi toate imprefecţiunile pe care încercai să le ascunzi ies la iveala, ochii mult prea mari, prea apropiaţi, mult prea expresivi pentru gustul tău, fruntea uşor îngustă lasă la vedere fiecare rid, sprânceana pensata greşit işi accentuează forma, nasul se încreţeşte, arată o urmă de dezgust vădit, ciatricea de deasupra buzei, pe care mereu ai încercat să o maschezi cu un zâmbet iese acum în evidenţă mai mult ca niciodată. Forma feţei ţi se deformează, dacă înainte aveai un contur armonios acum totul e colţuros, aspru, până şi ţie îţi e frică că te-ai putea tăia în propria piele. Tot ce înseamnă furie, insecuritate, dispreţ se răsfrânge asupra ta, dar nici nu ai idee cât eşti de frumoasă, tot ce tu consideri imperfecţiune sau defect se armonizează atât de frumos încât ajungi o adevărată pictura, un tablou. Gesturile de nervozitate, articulatiile degetelor pe care le pocneşti mereu, bâţâitul din picior, te uţi în sus să opreşti un nou rând de lacrimi, îţi pedepseşti din nou buzele încercând să opreşti un suspin să iasă...totul pare rupt dintr-un dans, o scenetă de teatru.
      Prinvind aşa îmi pari mai frumoasă ca niciodată, lacrimile îţi sunt bijuterii, rimelul curs, rujul depăşind conturul buzelor, totul pare a fi un machiaj ales cu mare stil.
     Dacă vreodată aş decide să fac o pictură pe tine te-aş picta, dar doar într-un astfel de moment, într-un moment de slăbiciune.
     Încerci să pari stabilă şi altfel de cât eşti, dar n-ai idee cât eşti de frumoasă atunci când te deschizi şi laşi lumina să pătrundă. Nu degeaba oameni sunt plini de răni, rănile te fac frumos.
      Ştiu că te simţi mult mai bine minţind că eşti bine, crezând că sufletul tău e compact, dar pe unde altundeva să intre lumina dacă nu prin crăpături?

Crisalida

     Când te gândești să te mai oprești din alergat?
     Ai început prin a te ascunde în spatele unui zâmbet, "un zâmbet frumos îl numesc cei ce nu știu ce însemnă de fapt. Te-ai ascuns mult timp, la început a funcționat, dar apoi ai realizat că degeaba te ascundeai mai mult în tine, cu cât te cufundai mai adânc în întuneric cu atât mai multe gânduri călcau peste limita impusă și ieșeau la suprafață. Ți-a luat ceva să îți dai seama, crisalida ta nu era nici pe departe la fel de eficientă pe cât credeai. Părea fisurata, râdeai, dar colțurile gurii îți erau schimonosite de durere, vorbeai cu entuziasm, dar lacrimi îți apăreau în colțurile ochilor.
     Ai realizat, din crisalida ta nu o să se nască niciodată un fluture, vei fi blocată mereu între stadiul de omidă și fluture. Vei fi mereu între un trecut sinistru și un viitor promițător, dar între acest trecut și acest viitor nu se va afla niciodată prezentul. Așa că. vei fi și tu undeva, dar nu vei ști niciodată unde, la o graniță dintre două lumi străine.
     După ce ai văzut că încet camuflajul tău se destramă. iar tu nu ești gata să ieși în splendoare, un fluture cu aripi întinse și viu colorate, ești doar o omidă, mică și sfrijită, cu o aripă bleagă ce nu-ți poate folosi la nimic. Te-ai speriat să vezi că nu ești nici omidă,  nici fluture.
     Era ca și cum fiecare incertitudine s-a răsfrânt pe corpul tău, nesiguranța te-a blocat în a fi ceva și totuși te-a împiedicat să fii nimic.
     Nu vrei ca lumea să te vadă așa, nu vrei să-ți vadă sufletul expus, rănile și fricile. Nu vrei să-ți fie aflate secretele, deși nu-s mare lucru și probabil nimeni nu s-ar interesa de ele, dar sunt tot ce ți-a mai rămas din viața de omidă.
     Nu le vei spune oamenilor către ce aspiri, ce iubești. ce-ți dorești, pentru că asta e tot ce ai dintr-o viață de fluture. Vei ține secret că nu ești doar un complex de definiții și teoreme pe care nimeni nu le înțelege.
     Din crisalida formată a rămas acum doar un praf de minciuni, ascunzișuri, secrete și dorințe. Urme din iubirea pe care o porți se mai arată din când în când, dar ai mereu grijă să compensezi cu lacrimi și furie.
     Cum nu vrei să arăți ce-i al tău, cum nu vrei să-ți arăți felul de a fi, fie el așa cum e, blocat între două lumi atât de diferite, ai ales să alergi, să alergi de fiecare dată când pari puțin mai mult decât o omidă sau aduci puțin mai mult a fluture.
     Îți faci bagajul în care nu uți să adaugi toate mizeriile pe care le-ai strâns de-a lungul timpului, păstrezi un spațiu pentru cele care urmează și pleci. Te muți, schimbi tot ce ai fost și te transformi în altcineva...
     Iubești stabilitatea, dar apoi te privești, te observi, nu ești ce vrei așa că pleci, alergi, te schimbi, te întorci.
     În diminețile în care nu poți să dormi te gândești ce frumos ar fi să poți zbura, să fii un fluture adevărat, apoi îți miști începutul de aripioară și plângi, plângi pentru că nu ești ceea ce vrei, dar nu ești nici ce ești cu adevărat, plângi pentru că vrei altceva , dar nu vrei să te oprești din alergat, tu schimbi mereu totul atunci când alergi, dar dacă te-ai opri totul s-ar schimba.
     Sunt dimineți în care bagajul pe care l-ai strâns te apasă și ai vrea să țipi, să spui cât de tare poți toate minciunile pe care le-ai rostit, toate lucrurile pe care le credeai, dar nu ai avut curajul de a le recunoaște, să spui că și tu iubești, să-ți mărturisești iubirea, să te duci la persoanele de care îți pasă, să le spui că le apreciezi, să te duci și să spui "te iubesc" persoanei de la cere aștepți cel mai mult asta.
     Vrei să schimbi faptul că te schimbi mereu, dar îți e frică ca va fi o schimbare prea mare.
     Vrei să fii fluture pe deplin, dar îți e teamă că o să-ți lipsească omida din tine.
     Vrei sinceritate și stabilitate, dar te-ai atașat de toate ascunzișurile.
      Uneori te întrebi dacă nu toată această fuga e cea care nu te lasă sa fii un fluture adevărat, dacă tocmai frica de a te arăta așa cum ești, pe jumătate omidă, pe jumătate fluture e cea care te face să nu fii nici una nici alta. Dar e doar un gând trecător.
     Ai un vis ciudat în nopțile senine, vezi cum arunci bagajul strâns de o viață, cum se eliberează sentimentele pe care le-ai ținut captive, iar apoi vezi cum tu te eliberezi de o povară pe care nici nu ai vazut-o până acum, vezi cum te înalți și te transformi, dar nu ești nici fluture, nici omidă, ești ceva mult mai complex, ai două mâini, două picioare, ești un om...