Arată bine, sunt frumoşi toţi. De obicei au părul făcut şi sunt îmbrăcaţi cu haine.
Îmi plac monştrii oameni atât de mult, nu pentru aspectul lor îngrijit, sau lipsa cozii şi a solzilor, ci pentru masca pe care o poartă şi minciunile pe care şi le spun singuri ca mai apoi să le creadă.
Se cred oameni, se cred cu inimă şi cap, dar cum poate un om cu inimă să urască, să distrugă, să omoare? Pentru a fi monstru-om nu trebuie neapărat să omori alţi oameni-monştrii, e suficient să omori speranţa şi frumosul din tot ce-i în jurul tău.
Şi acum vedeţi de ce suntem capabili?
Suntem în aceiaşi comunitate şi facem tot posibilul să ne atacăm cu cele mai josnice arme, sentimentele. Facem tot posibilul ca cei din jur să se simtă mizerabil , iar noi bine. Facem tot posibilul ca cei din jur să rămână în întuneric, iar noi în lumină, dar lumina aceea este asemeni luminii pe care o vede o furnică atunci când o omori cu ajutorul unei lupe.
Singurul lucru care trebuia să ne facă umani sunt sentimentele, iar noi facem to posibilul să le ascundem, să le comprimăm, să le distrugem, să călcăm peste ele şi să mergem mai departe fără ajutorul lor.
Lăsăm în urmă to ce e uman şi mergem cu ideea că am făcut un lucru bun, că suntem mai aproape de perfecţiune. Şi da suntem mai aproape de perfecţiune, de perfecţiunea autodistrugerii.
Cel mai interesant lucru este că aceşti monştrii nasc oameni. Nasc omuleţi mici, cu sentimente şi speranţă, apoi îi educă ca pe nişte monştrii.
Dar şi mai interesant este că un monstru îl poate determina pe altul să redevină om.
Ura dintr-un monstru copt îl poate trezi la realitate pe un alt monstru mai puţin copt, îi poate aduce aminte de iubire.
Soarele negru pe care îl văd monştrii le poate aduce aminte de căldura de altă dată pe care o împrăştia acesta, astfel o parte din ei să redevină om.
Ce se întâmplă atunci când pe doi monştrii îi prind sentimentele din urmă şi se îndrăgostesc? O să se autodistrugă sau o să redevină oameni?!?!
