Căzută pe front

     Căzută pentru alţii, fiind nimeni pentru mine. Căzută la datoria de a fi un elev, copil şi prieten model, căzută sub normele societăţii, căzută zâmbind căci aşa se cere.
     Căzută printre strigăte şi urlete atât de puernice încât doar sufletul le mai poate auzi. Rătăcită într-un film mut, unde nici actorii nu mai înţeleg acţiunea. Aşezată pe ecranul mare din sala de cinema, unde oamenii se joacă pe telefon deoarece s-au săturat de şcenele repetitive. Înconjurată de flori alb negru şi copaci ce stau cu susul în jos, privind o lume fără cer.
      Nu există nici bine, nici rău, doar fapte. Nu există fericire sau tristeţe, doar stări. Nu există zâmbete sau lacrimi, ci doar reacţii ale corpului. Lumea e impersonală, la fel ca oamenii. Ochii învaţă să mintă. Tăcerea ce era atât de grăitoare pe vremea în care mai exista speranţă, în sfârşit tace. dacă pâna acum liniştea mă obosea, parându-mi mult prea plină de viaţă, acum aceasta îşi îndeplineşte scopul.
     Metaforele nu-şi mai au sensul, sentimentele trec, iar oamenii nu se mai împotrivesc timpului.. Chiar dacă ploua, chiar dacă e senin, oamenii îşi continua rutină, sunt politicoşi şi indiferenţi, nu spun ce-i doare şi nu se mai ancorează în imaginar, refuză tot ce nu pot înţelege, petrecându-şi anii în zona de confort.
     Îmi era teamă de ziua când cuvintele vor avea doar sensul din dicţionar, când ele vor fi folosite doar pentru a defini alte cuvinte, Doar aruncăm cu vorbe, poate cineva le va auzi.
     Suntem înconjuraţi de răceală şi depărtare.
   

Legendă

     Am continuat încercând sa fiu tu. Căutându-mi liniştea, căutând alinare şi tandreţe, căutând tot ce tu ai şi nu ai vrut să-mi dai. Căutând libertatea peste tot, ca în final să înţeleg că libertatea nu înseamnă să nu ai limite şi obligaţii, ci să îţi creezi singur propriul spaţiu dominat doar de regulile ce îţi fac ţie plăcere. Libertatea absolută nu există, dar noi ca oameni putem atinge o formă a ei, căutând să fim constrânsi doar de ceea ce ne faze fericiţi.
     Am căutat să fiu ca tine, rece şi cu suflet mare, tristă şi sufetul petrecerii, cu privirea serioasă şi plină de glume, ascunsă şi înconjurată de prieteni. Dar nu am reuşit. Mă obosea să fiu tu. Mă obosea să te văd pe tine în oglindă, fără a mai şti cum arăt eu.
     Despărţirea de tu-ul care am devenit a fost mult mai grea decât despărţirea de tine. De data asta eu am ales şi a trebuit să-mi asum. Pe de altă parte am simţit gustul trimfului, revanşei.
     Obişnuiai să-mi spui o legendă, despre o iubire "ce s-a întâmplat" acum mult timp. S-a întâmplat, o ziceai de parcă a fost un accident...După o despărţire bruscă şi fără cuvinte a celor doi, după o perioadă în care singurul mod de comunicare au fost gândurile, ea a decis să îl alunge de tot. A urcat sus pe un munte, şi-a scos amintirile, le-a mângâiat, le-a privit pentru a mia oară, apoi le-a dat drumul în vânt, în speranţa că vor aduce zâmbete pe feţele oamenilor ce le vor găsi. Nu avea ce să-i reproşeze. A extras cuvintele pe care i le-a spus şi le-a dat drumul pe apă, să fie găsite de un navigator care să le ducă acasă, familiei sale. Şi-a crestat pielea, a scuturat-o şi a ars-o. Ştia că lumea nu e pregătită pentru a afla toate secretele pe care aceasta le deţine. Dar fumul s-a risipit, oamenii l-au inhalat. Ce oameni proşti...
     Iubirea nu provoca durere înainte, la început ea aducea doar bucurie, dar acum durerea arsurii s-a instalat adânc în inimile oamenilor, iar iubirea nu se mai poate simţi fără suferinţă. Arde şi azi acolo, mocnit.
     Îmi spuneai asta de fiecare dată când plecai, probabil în speranţa că am să te înţeleg, ceea ce nu ştiai e că eu am făcut-o acum mult timp.
     La ultima despărţirea mi-ai spus şi care au fost ultimele cuvinte pe care ea le-a rostit înainte sa devină una cu muntele: "Eu am rămas pe jumătate, tu eşti cu jumătate în plus, iar oamenirea întreagă plânge pentru iubirea noastră."