Altă lume

     E aşa multă agitaţie în jur, iar tu ai nevoie de odihnă, ai nevoie să stai singur cu tine, să te analizezi, să mergi in lumea ta, acolo unde totul e cum îţi doreşti.
    Reuşeşti să te strecori printre obstacolele ce îţi aduc aminte de lumea reală, printre obstacolele ce ţi se par că te trag în jos, că te împiedică să te înalţi spre cer, să îţi arăţi splendoarea aripilor, să te arăţi în adevărata ta strălucire.
    Ai ajuns în sfârşit să fii singur cu tine, să te poţi elibera, să dai jos măştile pe care le ţineai pentru ca cei din jur să nu vadă ce ai în suflet, să te protejezi de ei, de oamenii din afară, de care îţi e aşa teamă. Ce bine că acum te poţi elibera de ele, aproape ca te-ai fi sufocat dacă le mai ţineai mult sau s-ar fi crăpat şi ar fi arătat celor din afară pe acel tu pe care te chinui atât de tare să-l ţii ascuns, ferit de ochii lumii, acel tu prea fragil şi prea sensibil ca să poată da ochii cu lumea exterioară.
    E aşa frumos atunci când stai doar cu tine şi nu te mai preocupă problemele celor din jur şi părerile pe care le au despre tine.
    Cu toate că eşti doar în dormitorul tău simţi că alergi pe câmpii presărate cu flori, că zbori printre norii pufoşi, că eşti în armonie cu tine.
   
    E greu să gaseşti un echilibru între cele doua lumi, e greu să găseşti un echilibru şi în tine..
    Lumea ta imaginară e plină de iubire şi fericire, te simţi minunat în ea, însă are un defect: nu e reală şi din cauza asta nu te poate hrăni, nu poţi trăi în ea pentru totdeauna
    Lumea reală e plină de ură şi gelozie, de tristeţe şi supărare, dar te hrăneste, te menţine în viata, îţi aminteşte că trăieşti.

Suntem aşa oameni...

  Scrii pe tablă cu creta, apeşi ca să se vadă, o bruschezi, o doare, o doare tare ...
  Nu-ţi pasă că a ajuns să fie din ce în ce mai mică, iar cu fiecare litera scrisă din ea curge un val de praf, un val de lacrimi.
  Fiecare plânge cum poate...
  Creta plânge prin praful care curge din ea atunci când apăsam pe tabla, florile plâng prin roua care se vede pe petalele lor, Luna plânge cu stele, cu miile de stele ce se văd pe cer.
   Dacă Luna poate să plângă în fiecare noapte, noi de ce nu putem ? Pentru că suntem oameni şi ne doare, dar oare pe Lună nu o doare? Ea nu suferă că nu-şi poate vedea iubirea, Soarele, ca nu poate să-l strângă în braţe ?
   Nimeni nu plânge dacă este lăsat în pace, creta nu ar plânge dacă nu am folosi-o pe ea ca să rănim tabla, florile nu ar mai plânge dacă seara nu s-ar mai lăsa cu frig, Luna nu ar mai plânge dacă ziua şi noapte ar fi contopite, dacă Soarele nu ar renunţa la gloria din zi ca să poate şi ea sa strălucească.
   Priveşti ce ai scris pe tablă, nu iţi mai place, ai scris urât, vrei să ştergi, iei buretele, nu se şterge de tot, rămâne o urma. Cu toate că nu se mai vede aşa tare ce ai scris, încă se înţeleg toate cuvintele.
   Intri în panică. Ce ai făcut? Cât de mult rău ai putut să faci? Cât să fii durut cuvintele tale, insistarea fără milă ?
   Uzi buretele şi ştergi, se duce, e bine, te simţi mai bine acum că totul e şters... mai bine, dar nu ca înainte.
   Ştii că tabla nu va uita niciodată crestăturile ce i le-ai făcut cu creta şi nu va uita nici cum ai încercat să ştergi cu brutalitate şi disperare cuvintele ce se vedeau, alb pe negru.Nici tu nu vei putea să uiţi spaima pe care ai simţit-o atunci când ţi-ai dat seama cât de urât ai scris şi ce urât ai zis.
    Suntem plini de remuşcări, plini de tăieturi, plini de cicatrici.
    Suntem aşa imperfecţi, incompleţi, neasamblati, suntem aşa oameni...

Un pion, nu un rege.

     Se cred regi, regi ce sunt protejaţi de toţi cei din jurul lor, regi ce stau în sptele pionilor uitandu-se la aceştia cum îşi sacrifică viaţa, libertatea pentru ei, fără să le pese, fără să simtă pic de recunoştinţă, singurul lucru pe care îl fac e să se mute o pătrăţică pentru a-şi salva viaţa.
    Aşteaptă ca toţi cei din jurul lor să se sacrifice pentru ei, să le aducă totul de-a gata pentru că dacă ei sunt în pericol jocul e pierdut.
    Nu realizează nicio secundă că nu sunt demni de locul de rege, că locul lor nu-i acolo.
    Sunt doar nişte pioni, cu toţii suntem nişte pioni. Luptăm, ne punem fericirea-n primejdie pentru rege, pentru regele nostru, regele ce ne călăuzeşte. Acest rege se numeşte scop.
    Cu toţii luptăm pentru un scop şi trebuie să avem mare grijă de acesta pentru că dacă-l pierdem, jocul se duce, speranţa se pierde şi nu mai avem nimic de făcut decât să privim piesele căzute de pe tablă, să rememorăm fiecare strategie eşuată şi să încercăm să nu privim piesele adverse ce par să strălucească în lumina lacrimilor ce-şi au lăcaşul în ochii noştri.
    Nu plânge, încă mai avem regina ce luptă pentru noi, regina ce ţine locul speranţei, ea energizează fiecare părticică din corpul nostru şi ne arată că trebuie să mergem mai departe.
    Suntem doar nişte pioni, luptăm pentru apărarea regelui, scopului împinşi de la spate de regină, de speranţă.
    Regele este cel ce trebuie apărat, fără el jocul e pierdut, dar pentru ca el să reziste e nevoie ca fiecare piesă să fie pe poziţie, e nevoie ca nimeni să nu-şi neglijeze sarcina.
   Suntem nişte pioni neînsemnaţi, dar luptăm pentru scopuri măreţe şi suntem susţinuţi de forţe magice.
   Merită să lupţi,  merită să crezi în miracole, merită să arăţi că poţi, merită sa trăieşti.
   Mai bine trăiesc o viaţă întregă ca singurul pion de pe tablă decât să ştiu ca am renunţat fără să dau o şansă scopului ce m-a adus aici.

Reflexia sufletului

    Stau adesea şi ma uit în oglindă sau îmi privesc reflexia pe suprafaţa lină a unei ape, dar de fiecare dată când mă uit la mine nu  văd ce trebuie, nu văd ce caut de atâta timp...

    Vreau să văd interiorul, vreau să văd cum sunt eu.

    Acest "cum sunt eu" îmi răsună în urechi ca un ecou...

    Oare o să ajung vreodată să mă cunosc îndeajuns de bine încât să mă pot descrie, să mă pot simţi în siguranţă în preajma mea?

    Ne vedem corpul, mâinile, părul, gura, dar oricât ne-am uita la aceste trăsături nu ne vom da seama de calitatea unei persoane.

   Calitatea unei persoane.... suntem ca nişte produse, unele au ambalaje frumoase, altele nu, dar toate folosesc la ceva, iar atunci când conţinutul se râncezeşte producătorul îşi poate schimba reţeta, o poate îmbunătăţi.

   

   Să fii om însemnă să ai două mâini două picioare, doi ochi, o gură şi inimă, dar mâinile trebuie să fie capabile să şteargă o lacrimă de pe obrazul unui prieten, picoarele să te poată duce spre noile mistere ale vieţii, ochii trebuie să poata simţi atât durerea cât şi bucuria unui moment, gura să poată rosti cuvinte blânde, iar inima, acea parte din noi care ne face diferiţi are cea mai grea sarcină, ea trebuie sa iubească.

  

   Ne  putem vedea reflexia în oglindă, putem vedea mii de chipuri pe stradă, ne putem vedea coperta, dar nu suntem în stare să vedem interiorul, esenţa, nu reuşim să vedem acea parte din noi care chiar contează.

   Cu toate că aspectul diferă de la om la om nu asta ne face diferiţi. Suntem diferiţi prin felul în care ne comportăm, prin lucrurile ce vin din interior, prin felul în care ne purtăm cu un animal lipsit de apărare, prin felul în care ne comportăm cu noi, oamenii.

   Adesea vedem oameni, ambalaje de oameni, dar în interiorul acestei carcase se află altceva, se află creaturi incapabile să simtă iubirea şi afecţiunea, se află creaturi de care trebuie să ne fie frică. Aceste creaturi pe care deseori le onorăm spunându-le oameni au o armă în plus faţă de noi. 

   Iubirea pe care noi o simţim  constituie un dezavantaj în faţa maşinăriilor umblătoare, noi le iubim, dar ele nu pot simţi iubirea noastră şi nu ne pot da alta înapoi.

   Să simţi iubire pentru o astfel de fiinţă e ca şi cum ai iubi un obiect. El nu îţi poate păstra şi îngriji iubirea pe care tu i-o dai fără să te gândeşti cât e ea de preţioasă si pe ce lucru fără valoare o risipeşti, iar el rămâne neatins de iubirea pe care tu o emani, nu observă nicio diferenţă dintre atunci când e cu tine şi atunci când tu eşti departe.

   Iubim....iubim fără încetare fiecare pată ce ne iese în cale, iubim în prostie făra să ne putem opri.

Trecut. Viitor. Prezent

 De ce ne amintim trecutul, nu şi viitorul?

         Uneori ne dorim atât de mult să uităm trecutul să uităm de alegerile prosteşti pe care le-am făcut, alegerile acelea care au îndepărtat de lângă noi persoanele dragi, alegerile acelea pe care probabil dacă nu le-am fi făcut viaţa noastră ar fi radical schimbată.
         Ne gândim că toată viaţa noastră depinde de alegerile făcute, ne gândim că viitorul nostru poate fi schimbat de o singură pietricică ce nu-i la locul ei, de o singură picătură de ploaie ce a căzut unde nu trebuia, de o singură privire, un singur zâmbet.
         Ne gândim ca poate nu am făcut alegerea corectă, dar oare e vreuna corectă? Exista vreo alegere pe care am putea să o facem şi să nu ne aducă acelaşi final, aceeaşi viaţă lipsită de viaţă?
         Ne amintim trecutul, care ne face adesea să vedem cum drumul din faţa noastră se rupe în două, dar nu ne putem aminti viitorul care ar putea contopi din nou cele două bucăţi de drum separate.
         Amintirea viitorului ar putea face ca fiecare lacrimă ce cade pe obrazul nostru să se urce înapoi în marea de imagini a ochilor şi să rămână acolo până va ajunge să ne dezamăgească şi acest viitor atât de necunoscut nouă.
        Amintirea acestui viitor ce ne pare aşa îndepărtat ar putea să facă fumul de ţigară ce s-a răsfirat prin cameră să se adune şi să formeze din nou acea ţigară care s-a terminat, să formeze din nou acel întreg ce era odata, să vindece durerea priciunuită de fiecare fum tras din ea.
         Ne cunoaştem trecutul, nu şi viitorul. Amintirile din trecut ne înspăimânta şi ne aduc aminte de fiecare pală de vânt ce a stricat echilibrul ce era odata în viaţa noastră, iar necunoaşterea viitorului ne face paşii să tremure, ne face să ne îndoim de ce ar trebui să facem.
         Suntem ca nişte insecte lipsite de apărare în faţa papucului ce urmează să ne zdrobească de astfalt, asfaltul pe care l-am considerat apărătorul nostru.
          Şi uite aşa ne pierdem timpul gândindu-ne prea mult la trecut, trecutul fiind acea perioadă din viaţa noastră încheiată, ce nu ar trebui să mai aibă nicio legatură cu actualele noastre alegeri, cu actualele noasrte sentimente si temându-ne prea mult de viitor fără a ne mai putea bucura de prezent.
          Cum ar fi să ne trezim într-o dimineaţă fără să ne mai gândim la ziua de ieri şi cea de mâine, pur şi simplu să ne bucurăm că soarele se trezeşte în fiecare dimineţă pentru a ne lumina drumul, iar luna salta pe cer în fiecare seară pentru a ne veghea somnul.

prezent. prezent. prezent. prezent. prezent. prezent. prezent

Tăcere

    Tăcerea urlă, urlă fără încetare nimeni nu mai are cuvinte, toţi au rămas înmărmuriţi. Pare că totul a încremenit, niciun sunet nu se aude, nici măcar fâşâitul frunzelor în bătaia vântului, doar strigătul tăcerii se aude în depărtare.
    Oh, tăcerea asta mă omoară... am atâtea intrebări de pus, dar singurul răspuns pe care il primesc este tăcere. Am atâtea lucruri de făcut, dar tăcerea din jur îmi face fiecare muşchi, fiecare celulă să încremenească, nu mă pot mişca nu pot face nimic, sunt prinsă într-o colivie a tăcerii. Îi văd pe cei din exterior cum trec prin faţa mea, dar nu-mi pot auzi nici propriile cuvinte atunci când îi strig disperată.
    Simt cum pe lângă mine trece timpul, asta parcă amplificând liniştea ce domneşte în jur.....am nevoie să simt că trăiesc, să simt că sunt în mijlocul clipelor nu că stau şi le privesc de la depărtare cum trec pe lângă mine.
    Of! viaţă la ce încercare grea ne pui pe noi toţi! Ne laşi singuri, nu ne oferi niciun ajutor în căutarea răspunsurilor, ne laşi să ne descurcăm singuri cu evadatul din colivie şi ne tratezi cu tăcere strigătele disperate de ajutor.

Mulţumesc

   Îţi mulţumesc că ai apărut în viaţa mea când nu mai era nimeni, ca un licurici ce face să-mi dispară frica de întuneric.
   Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat că există prietenie si încredere atunci când nu mai credeam în ele.
   Îţi mulţumesc că ai adus un zâmbet acolo unde a fost o lacrimă.
   Îţi multumesc că ai tratat şi îngrijit cu iubire şi compasiune rănile creeate de cei din jur.
   Îţi mulţumesc pentru că ai reuşit să fii puternic pentru mine atunci când eu nu am mai putut.
   Îţi mulţumesc pentru momentele frumoase oferite pe care timpul vine şi ni le ia, lasând în urmă doar amintiri.
   Îţi mulţumesc pentru fiecare 'ne descurcam NOI' pe care mi l-ai spus.
   Îţi mulţumesc pentru fiecare lucru mărunt pe care l-ai făcut pentru mine.
   Îţi mulţumesc pentru că ai fost mereu 'aici'.
   Îţi mulţumesc pentru că ai umplut spaţiul gol din mine lăsat de alţii care au plecat.
                               
                                             Îţi mulţumesc .

Tuturor ne frică...

       Ne e frică că lucrurile nu o să iasă aşa cum ne-am dori şi că luptăm degeaba.
       Ne e frică de tristeţe, fără să ne gândim că pentru a fi trist trebuie să ştii ce-i aia bucurie.
       Ne frică de dezamăgiri, fără să ne gândim că înainte de-a fi dezamăgiţi ne-am pus inima în ceva.
       Ne e frică de supărare fără să ne gândim că fără supărare nu am mai aprecia fericirea.
       Ne e frică de lacrimi, fară să ne gândim că pot fi şi de bucurie.
       Ne e frică de eşec fără să ne gândim că pentru a reuşi e nevoie să eşuezi de mai multe ori.
       Ne e frică de prietenii falşi fără să ne gândim că fără ei nu am mai şti ce e un prieten bun.
       Ne e frică de întuneric fără să ne gândim că lumânarea poate să ne arate calea până şi în întuneric.
       
        A ajuns să ne fie frică şi de lucrurile frumoase din jurul nostru, ne e frică de ele pentru că nu vrem să le pierdem, iar frica aceasta ne impiedică să le apreciem.
        Ne e frică de tot ce ne înconjuară, de tot ce simţim.
        Suntem ca nişte pisoi fricoşi care trec prin întuneric fără să vadă lumina pe care o emană lumânarea din mâna lor.
        Arătăm încrezători şi stăpâni pe forţele proprii, dar numai noi ştim cum tremurăm la fiecare pas, la fiecare alegere ce trebuie făcută.
        Ne e frică de atât de multe lucruri,ne e aşa frică că ne e frică...

O simplă zi

          Merg pe stradă, pe lângă mine trec tot felul de persoane, unele triste, altele fericite, unele în vârstă, altele la primele primăveri ale vieţii...
          Trec pe lângă şcoală şi văd o mamă cu fetiţa ei de mână. Fetiţa era prin clasa a treia şi îi povestea mamei entuziasmată ce a făcut la şcoală. Pe faţa mamei se vedea clar că era preocupată de alte lucruri şi nu auzea un cuvânt din ce zicea fetiţa. Atunci mi-am dat seama cum trecem prin viaţă fără să ne bucurăm de lucrurile importante care sunt chiar sub nasul nostru şi ne preocupăm de problemele care vor veni. Mi-am dat seama cât de inocentă şi plină de viaţa e inima unui copil care nu ştie ce sunt greutaţile, care trăieşte cu drag şi vede ceva frumos în orice lucru îi iese în cale.
         Mă aşez pe o bancă în parc şi mă uit în jurul meu. Văd un bătrânel care zâmbeşte în timp ce îşi roteşte ochii în jur. Pare că se gandeşte la vremuri de demult apuse, la anii petrecuţi în liceu, la prima iubire, la primul sărut, la părinţii lui care probabil nu mai sunt. Ce trist trebuie să fie să îţi dai seama că ai imbătrânit şi că mai trăieşti doar in amintiri.

             

         Îmi mut privirea spre doi îndrăgistiţi care se plimbau ţinându-se de mână. Pe chipurile lor nu se citea urmă de ingrijorare, parcă pe pămant ar fi fost doar ei doi, într-un univers perfect. Atunci când se uitau unul la altul zâmbeau, iar ochii le sclipeau de bucurie. 

          Ceva mai încolo şi bătrânelul de care am vorbit zâmbea. uitându-se la cei doi, dar în zâmbetul lui se citea regretul, regreta că el nu va mai putea să îşi ţină de mână persoana iubită, că viaţa a trecut pe lânga el luând cu ea fericirea. Deşi ochii săi îi priveau pe cei doi îndrăgostiţi  se vedea că rememorează momentele pe care le-a petrecut cu ea, ea care a fost totul pentru el.

         Cei doi îndrăgostiţi au toată viaţa înainte pentru a se bucura de absolut tot ce-i înconjoară. Sunt sigură că ei nu realizează cât de important e să preţuiască lucrurile din jurul lor, dar acest bătrânel acum ştie cât de importante sunt lucrurile pe care nu le-a apreciat în tinereţe şi deşi acum ştie cum să le preţuiască nu le mai poate avea. 

        Atunci când suntem tineri nu preţuim cum trebuie oamenii, momentele frumoase, zâmbetele, sursurul râsetelor, iar atunci când îmbătrânim şi am ştii să le preţuim nu le mai putem avea. Oare nu e putin nedrept?

Suntem ceea ce iubim.

           "Suntem ceea ce iubim" Nichita Stanescu
            Dacă suntem ceea ce iubim, ce sunt persoanele care se prefac că ne iubesc, care se prefac că ne sunt prieteni?
             Nu sunt nimic pentru că nu sunt capabile să iubească şi să preţuiască dragostea pe care le-o oferim, sunt capabile doar să ne amăgească şi să se joace cu noi, dar noi ce suntem dacă iubim nişte nimicuri?

Trăim?

     Dacă întrebi pe cineva de ce are nevoie un om pentru a trăi îţi va răspunde că are nevoie de oxigen, apă, mâncare şi alte chestii de genul ăsta.
     Eu cred ca nu e doar atât..
     Pentru a trăi avem nevoie ca în viaţa noastră să îşi faca loc lucrurile care ne fac inima să tresalte, lucrurile care ne fac ochii să scilpească, lucrurile care mai târziu se transformă în amintiri pe care nu le vom putea uita.
      Noi singuri alegem dacă aceste lucruri pot intra în viaţa noastră, noi singuri alegem dacă vrem să trăim cu adevărat sau nu, prin lucrurile pe care le facem şi modul în care gândim.
     Suntem singurii responsabili de cum decurg lucrurile în viaţa noastră.
      În viaţă ai parte şi de lucruri mai puţin plăcute, dar până şi acestea pot părea mai puţin întunecate atunci când ştim cum să le tratăm, atunci când le înfruntăm cu fruntea sus, atunci când ne gândim că tot răul e spre bine.
      Apa, mâncarea, oxigenul acestea asigură doar existenţa, dar pentru a trăi avem nevoie să simţim iubirea, bucuria, emoţia şi chiar tristeţea, avem nevoie să trăim clipa pentru că până la urmă prezentul contează.
       Tu alegi dacă vrei să exişti sau să traieşti.

.

        E atât de greu să vezi plângând persoanele care nu merită, persoanele care pe unde merg fac numai bine, persoanele care impart zâmbete peste tot. Ai da orice să le faci să se simta mai bine, încerci să le vorbeşti cât de frumos poţi, să le încurajezi, să le arăţi că mai sunt si persoane cărora le pasă, cu toate că eşti conştient ca doar timpul poate vindeca acele răni cauzate de oameni.
       Cum de oamenii nişte fiinţe neînsemnate şi inferioare pot cauza răni pe care numai timpul le poate vindeca şi nici acesta pe deplin?
        Oamenii au inventat jignirile şi cuvintele urâte pe care odată ce le rosteşti nu le mai poţi retrage şi de cele mai multe ori îşi ating ţinta, dar nu au fost suficient de inteligenţi încât să inventeze şi un remediu petru ele.
       În consecinţă tot ce putem face e să aşteptăm ca timpul să vină şi să cureţe rănile, rănile cauzate de nişte oameni indiferenti  şi atunci când pleacă, timpul lasă in urmă doar o cicatrice pe care de fiecare dată când o vom privi ne va aduce aminte de cât de mare şi adânca a fost rana.

Suntem prea tineri..

        Suntem prea tineri pentru a fi trişti, prea tineri pentru a avea griji, prea tineri pentru a face faţă problemelor, suntem prea tineri pentru a întelege ce e viaţa.
        Cu toate că suntem doar nişte copii prea naivi pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru trebuie să facem faţă monştrilor care ies de sub pat unul după altul încercând să ne arate cât de dură poate fi viaţa.
         Mai putem fi numiţi nişte copii atâta timp cât trebuie să găsim soluţii la problemele pe care nu le înţelegem? Mai putem fi numiţi copii atâta timp cât circumstantele ne cer să fim mai puternici şi mai maturi ca un adult? Mai putem fi numiţi nişte copii atâta timp cat cei din jurul nostru nu ne mai tratează ca pe unii şi ne obligă să ne maturizăm prematur?
        Toată lumea îţi spune: să te bucuri de copilărie, să nu îţi doreşti să creşti mare pentru că mai tarziu vei tânji după ea, dar cum mă pot bucura eu de copilărie atâta timp cât toată lumea îmi cere să mă comport ca un adult?
       Şi uite aşa copilăria noastră se termină înainte să înceapă bine, înainte de a ne arăta toate misterele ei, înainte de a o putea explora şi înţelege, înainte de a ne putea bucura de ea.

       Doare atunci când o persoană la care ţii nu mai are timp de tine, nu te mai înţelege şi te respinge de fiecare dată când vrei sa îi arăţi cât de mult o iubeşti.

      Şi atunci te întrebi dacă e vina ta, dacă tu nu ai ştiut să îi arăţi la momentul potrivit cât de importantă este ea pentru tine si câtă nevoie ai să fie 'aici'.
      Când tu aveai nevoie de ceva ea îţi era alături, iar acum că nu mai e realizezi că prezenţa ei e vitală pentru tine, acum te gândeşti că poate nu ai apreciat-o suficient când trebuia, că poate nu ai avut suficientă grija de ea. Credeai că ea va fi mereu alături de tine, credeai că pentru ea eşti la fel de important cum e şi ea pentru tine...
      Suntem oameni şi avem nevoie unii de alţii, avem nevoie de prieteni care să ne susţină şi care să ne fie alături, avem nevoie de cineva care să plângă, să râdă odată cu noi şi să fie puternic pentru noi atunci când nu mai suntem în stare, avem nevoie de confirmarea ca totul va fi bine...

Amintire şi uitare...

      Uităm?

      Amintirile de care nu ne mai aducem aminte sunt uitate? Oare ele dispar cu totul din mintea nostră sau doar se joacă de-a ''v-aţi-ascunselea''?
      De cele mai multe ori uiăm lucrurile care odată ne-au facut să zâmbim, în schimb lucrurile care ne-au pricinuit durere nu le putem uita nici dacă vrem. 
      Arată asta că nu punem suficient preţ pe lucrurile care ne fac fericiţi, pe lucrurile care chiar contează? 
      Cât de uşor ar fi să putem selecta ce să uităm, să apasăm butonul de ''delete'' pentru amintirile dureroase care ne tot apar în minte şi nu ne dau pace.
      Viaţa uneori se joacă cu sentimentele noastre, face în aşa fel încat lucrurile care odată ne-au făcut fericiţi, după un timp să ne întristeze prin absenţa lor.
      De ce nu ne mai amintim prima îmbraţişare a mamei, primii paşi, primul cuvânt rostit, prima lacrimă?.... pentru că atunci eram prea mici, prea naivi, atât de naivi încât doar momentul conta pentru noi, fără să ştim că mai târziu vom avea nevoie să ne hrănim cu acele amintiri... 

Există magie ?

       De când eram mică credeam în magie şi îmi doream să pot face şi eu. Să am o baghetă magică care să împrăştie luminiţe colorate peste tot. Mergeam în bucătărie la mama mea şi îi spuneam că eu vreau sa fac magie, o rugam să îmi cumpere o baghetă şi să vină cu mine să căutam creaturi magice. Ea mă lua în braţe şi îmi spunea că magia nu există şi că o să realizez asta cu timpul. Când auzeam asta ochii mi se umpleau de lacrimi şi cum de pe atunci nu suportam să mă vadă cineva plângând fugeam în camera la mine şi mă aşezam pe pervazul geamului privind cerul şi îmi repetam de multe ori cu voce tare printre suspine că magia există. Refuzam să cred că ea nu exista, refuzam să cred că viaţa e aşa banală, refuzam să cred că mi-am irosit până acum timpul crezând în ceva ce nu există.
     ''Există magie?'' întrebarea asta ajunsese să mă bântuie peste tot. Îmi întrebam toţi prietenii, uneori ajungeam să opresc oamenii pe stradă şi să îi întreb dacă ei cred în magie, dar niciodată răspunsul nu era pe placul meu.
     Într-o seară l-am gasit... răspunsul căutat cu atâta trudă.
     Bunicul stătea pe balansoar în gradină, m-am dus şi m-am aşezat pe genunchii lui. L-am întrebat fără nicio introducere:
     -Magia există?
     -Tu crezi în ea? La întrebarea asta nu mă asteptasem. Oare credeam în ea cu adevărat ?! Am şovăit apoi i-am răspuns:
     -Da, cred în ea.
     -Atunci uită-te bine în jurul tău şi spune-mi crezi că stelele ar putea străluci aşa de tare fără magie? Crezi ca florile ar putea înflori fără magie? Crezi că am putea zâmbi fără magie?
      Brusc m-am ruşinat pentru că m-am îndoit de lucrul în care credeam altă dată cu atâta ardoare.
      Mi-am ridicat privirea spre cer şi m-am uitat la stele. Înainte mi se părea că toate sunt la fel, dar acum parcă fiecare avea ceva diferit, să fie de vina magia?