*liceu*

     În sfârşit înţeleg comparaţia liceului cu un cimitir. Nu se referă la orele pierdute urmărind ceasul, nici la oftatul prelung când erai scos la tablă, conştient că tot ce îţi aminteşti de la lecţia trecută e data. Nu cred că se referă nici la apăsarea emblemei de pe sacou şi nici la micile crize pe care le făceai când îţi auzeai notele.
     Liceul este un cimit pentru că aici sute de elevi îşi îngroapă speranţa, inocenţa, lejeritatea cu care tratau orele de curs, nepăsarea faţă de uniformă, răzvrătirea împotriva regulilor prea stricte, îngroapă o parte din ei. Aici odihneşte tot ce era simplu, tot ce te-a format, amintiri, gesturi, dorinţe.
     Nu simţi? Acum, în ultimul ceas, cum sentimentele tuturor se lasă ca o ceaţă la intrarea pe poartă?  Nu simţi speranţa că viitorul va aduce o viaţă de vis pe care zeci de elevi le-au lăsat în urmă?  Nu simţi cum scutul protector dat de statutul de elev se sparge şi lasă loc la ceva ce cei mai în vârstă numesc viaţă?
     Îţi aminteşti când am purtat pentru prima dată uniforma? Părea aşa mare, iar noi eram aşa mici în ea, iar acum, când ne vine de minune, când se potriveşte cu ceea ce am devenit cu toate cunoştinţele dobândite, o refuzăm ca un ultim gest de răzvrătire împotriva unei autorităţi care a încercat aşa cum a ştiut ea să ne formeze demni şi mândri.
     Am dispreţuit tot ce ţine de liceu, am recurs până şi la cea mai absurdă soluţie şi m-am rugat să îl termin mai repede, ignorând liniaritatea timpului, până la urmă patru ani vor trece exact aşa cum trec patru ani, fără niciun minut în minus.
     Nu e păcat? Apreciem doar ceea ce trece. Nu e păcat că lacrimile izvorâte din frustrare se transformă în lacrimi de dor?
     Liceul e perioada când amintirile din copilărie dispar, viitorul e absurd, iar tu eşti doar momentul prezent. Adolescenţa e despre rebeliune, despre insecuritate, dar toate acestea îţi sunt adresate doar propriei persoane. Răzvrăteşte-te împotriva ta, să fii tu mai bun.
     Anii de liceu nu se rezumă la o clădire plină cu oameni pe care nu îi vei mai vedea, nu e despre neînţelegerile din clasă, nu e despre certurile cu prietenii şi nici despre iubirile pierdute. Anii de liceu sunt despre nopţile pierdute la chefuri în care uitai de corigenţă, nopţile pierdute când plângeai din cauza unor sentimente pe care, tu prea tânăr fiind nu le înţelegeai, pierdut între ceea ce ai fost, ceea ce eşti şi ceea ce ai vrea să fii. Despre asta e adolescenţa: despre toate nopţile în care viaţa însăşi e mai palpitantă ca visul, despre somnul de după-masă când redeveneai copil. Instabil, între dorinţa de a fi pe cont propriu şi sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dă mama.
     Probabil că nu există cuvinte pentru a explica ce reprezintă liceul pentru un copil ce crede tot ce aude, dar nu înţelege ce simte.
     Liceul e cea mai frumoasă perioadă şi nu pentru că îţi petreci patru ani din viaţă amorţit în bancă, aţipind exact când profesorul se uită la tine, ci pentru că în perioada asta îţi permiţi să greşeşti.
     Am condamnat schimbările prin care am trecut în aceşti patru ani, greşelile pe care la vremea aceea le făceam cu zâmbetul pe buze şi cu toată încrederea, ipocrizia şi ignoranţa de care m-am izbit, nedreptatea pe care o vedeam şi acolo unde nu era, egoismul şi aroganţa de care am dat dovadă, am dispreţuit tot ce era prea greu pentru a înţelege, tot ce nu se ordona aşteptărilor mele, fără a şti că toată această răzvrătire se va transforma mai târziu în respect şi înţelegere.
     Nebunia adolescenţei te face omul demn de respect de mai târziu.
     Nu e o ruşine să te schimbi, să îţi ceri scuze, nu e o ruşine să te răzvrăteşti, dar e o ruşine să ignori şi să rămâi la fel. E o ruşine să-l condamni pe tu cel din trecut pentru că tu cel de acum nu poţi schimba nimic.
   

*nu cred*

     Nu vreau să fiu fata care le înțelege pe toate, vreau să fiu fata care le iartă pe toate.  A înțelege nu înseamnă a accepta și a accepta nu vine după a înțelege. Odată ce înțelegi un om nu poți decât să-l condamni ipocriziei, superficialității și ignoranței. Nu vreau să raportez lumea la mine și nici să mă raportez pe mine la lume, vreau ca eu să fiu cu lumea mea și tu cu a ta. Trăind planuri paralele ce se intersectează uneori.
     Nu vreau să fiu eu omul care stă pe loc și nu vreau nici să fiu omul din cauza căruia tu stai pe loc.
     Cred în iubire, dar nu cred în nimic din ce ține de sacrificiu, de stabilirea priorităților.  Nu cred într-o ierarhie a importanței, ceva nu poate fi mai important ca altceva, e important sau nu e. Nu cred că izolarea de cei din jur îți poate aduce fericire, nu cred că schimbările te pot face fericit. Dacă vrei să fii fericit vei fi și acum și după, dacă vrei să fii fericit nu ai nevoie de nimic mai mult decât ceea ce ai.
     Nu cred în citate motivaționale sau poze alb-negru în care zâmbești. Nu cred în niciun contrast absolut, nu cred în bine și rău, nu cred în nimic din ce stă la capătul unei linii. Nu cred în lucruri pe care nu le putem trăi. Nu cred că oamenii se schimbă sau chiar dacă o fac în final se vor întoarce la ceea ce erau pentru că lumea are propriul echilibru și cum poți tu un simplu om să strici ordinea unui univers infinit? Probabil ca liniștea și ordinea se pot așeza doar acolo unde nu putem vorbi de un spațiu sau un timp înțeles de vocabularul și concepția noastră ca oameni.
     Nu cred în niciun fel de clasificări; mai frumos, mai deștept, mai oricum. Nu cred în nimic din ce îți oferă un loc din care oamenii se așteaptă să-ți continui evoluția. Fără doar și poate toți evoluăm, dar idependent, eu evoluez față de mine, nu de tine și nu evoluez din cauza ta, ci pentru mine.
      Prefer să plec de la premiza că oamenii sunt buni prin natura lor.  Nu pot crede ca anumite experiențe te fac să-ți pierzi încrederea în oameni, nu pot crede că renunți la a iubi doar pentru că nu ai fost iubit când ai vrut.
      Nu vreau sa cred că viața mea se raportează la a voastră. Vreau ca dezamăgirea voastră să nu fie problema mea și vreau ca alegerile voastre să nu îmi influențeze percepția despre lume.. Nu vreau rupturi și nici izolare, vreau separare, vreau ca eu pentru voi să nu contez și nici voi pentru mine. Și nu vorbesc despre o separare fizică și nici psihică, suntem oameni și prin natura noastră suntem programați să ne iubim, să ne urâm, să ne ajutăm sau să ne facem rău unul altuia, vorbesc despre o separare la un nivel mai adânc, de separarea în care înțelegem că deși formăm un tot, trăim independent și doar pentru propria persoană. Și asta nu din ignoranță, nu din răutate și nici din răzbunare ci pentru simplu motiv că la un moment dat toți înțelegem că trăim singuri. Ce simți tu eu nu o să știu niciodată, dar te pot ierta, la fel cum tu nu o să știi niciodată ce gândesc, dar va trebui să mă accepți. Și atunci te întreb pentru ce să ne chinuim o viață să ne înțelegem, să ne auzim, să ne credem sau să ne amăgim cu minciuni când oricum dintr-o poveste trăită de amândoi o să apară încă două: a mea și a ta?

pentru că

     Unii oameni poate doar trebuie lăsaţi singuri şi iubiţi de la distanţă, iar atunci când dorul e prea mult îl iei şi  îl duci cu grijă acolo unde se lasă tot ce e prea mult şi nu te mai lasă să zâmbeşti.
     Pentru că uneori viaţa însăşi e prea mult ca să ne mai lase să zâmbim aşa că laşi câte puţin din ea în fiecare om pe care îl iubeşti. Pentru că uneori tu ai atâta viaţă că poţi da şi altora, pentru că e mai uşor să dai decât să n-ai.
     Învaţă că durerea şi dorul nu trec cu timpul, timpul nu e, nu trece, nu aşteaptă. Tot ce există e acum, iar acum tu eşti cu tot cu durere, cu tot cu regrete şi cu tot cu speranţă. Dar, în final, ceea ce ne face deosebiţi sunt tocmai rănile dobândite în încercarea naiva de a da mai mult decât cineva poate primi şi în încăpăţânarea de a înţelege când nu suntem pregătiţi. Pentru că aşa cum unui copil îi e permis să se supere, să refuze să vorbească şi să trântească cu putere uşa de la cameră, uneori și unui adult îi e. Pentru că aşa cum un copil e intodeauna curios şi tu ca adult ar trebui să continui să pui întrebări. Pentru că aşa cum un copil are voie să creadă în poveşti şi tu, adult trebuie să crezi în tine. Pentru că aşa cum un copil e o minune şi tu eşti.
     Învaţă să te arăţi, să te laşi iubit pentru tot ce refuzi să crezi că eşti.
     Ai curajul să îţi fie frică, ai curajul să laşi să te doară, căci fără curaj nu ai vise, fără vise nu ai speranţă, fără speranţă dispar poveştile, iar fără poveşti dispari şi tu. Pentru că tu eşti o poveste, o poveste care încep de la cei care au fost înaintea ta şi se opreşte mult după tine. Pentru că tu eşti mai mult decât ai vrea şi e în regulă să îţi fie frică pentru că frica te face curajos. Atunci când îţi recunoşti frica eşti mai aproape de a o învinge şi mai aproape de a şti când să o primeşti înapoi.
     E în regulă să fii atât de curajos încât să recunoşti că îţi e frică de singurătate. Iar atunci când îţi e frică răzi, răzi pentru că doar râsul te ţine în viaţă. Oamenii nu mor atunci când credem noi, mor atunci când nici în amintirea noastră nu îi mai vedem râzând. Şi pentru că am nevoie să ştiu că tu eşti, indiferent unde şi cu cine, în amintirea mea vei râde aşa cum de mult, de mult râdeai cu mine. Iar atunci când îţi e greu, când vrei să renunţi, când nu-ţi mai găseşti locul, când nu te mai accepţi, când nu te mai poţi ierta, atunci când te pierzi din nou în trecut, atunci când uiţi că ai promis, când toate astea vor fi asupra ta, tu încă vei zâmbi în amintirea mea. Pentru că atunci când tu nu mai poţi, eu sunt aici să mai pot un pic.
     Pentru că mereu e mai uşor să duci lupta altora, mereu e mai uşor să îi ierţi pe ei decât pe tine pentru că e mai uşor să dai decât să n-ai. Pentru că adesea devenim ce nu ne-am dori. Iubeşte un om şi ai să vezi cu lumea lui şi lumea ta devin una. Urăşte un om şi ai să vezi cum imaginea lui devine reflexia ta. În faţa sentimentelor piere orice formă de apărare, aşa că trăieşte cum numa un înţelept poate cu iubire, înţelegere şi iertare. Pentru că e o artă să trăieşti...
     Oamenii se certă ca să le pară rău, oamenii se jignesc ca să îţi ceară iertare, oamenii se iubesc ca să aibă unde să se întoarcă.

Ţi-aş striga...

     Viaţa nu e asemeni unei cărţi bine scrisă sau a unui film premiat cu Oscar. Viaţa nu o trăieşti ca la final ei să poţi spune "Oh, asa a fost una buna, şi-a meritat toţi banii". La sfârşitul ei nu primeşti premii pentru efectele speciale sau pentru dialogul emoţionant. La sfârşit tu nu rămâi cu nimic, iar ceilaţi rămân doar cu dor.
     Aş vrea să-ţi strig atâtea...
     .
     .
     .
      Ţi-aş striga toate astea...
     .
     .
     .
     dar la ce bun? nu trăim nici în cărţi nici în filme unde iubirea apare si salvează totul, trăim într-o lume unde singurul care te poate salva eşti chiar tu. ajutorul şi susţinerea le poţi avea, dar pentru asta trebuie să-ţi recunoşti trecutul şi rănile, pentru asta trebuie să le înţelegi , pentru asta trebuie să vrei să fii altfel, nu doar să te scuzi pentru ceea ce eşti deja. şi poate mai mult ca orice să ierţi tot ce ai fost şi să accepti că face parte din tine chiar dacă alegi să îngropi acea parte din tine în memorie.

     Pentru că aici unde trăim noi nimic nu se simte corect la sfârşit. Acum până şi asta se simte greşit, tu eşti undeva la mine-n minte şi vei rămâne aici până am să fiu gata să renunţ. Nu am să te uit, dar te voi lua şi am să te arunc pe o foaie de hârtie de unde să poţi fi citit şi înţeles aşa cum am făcut-o eu, nu corect pentru că nimic nu e, dar prin tine mă voi cunoaşte şi eu pe mine, nu corect pentru că nimic nu e. Vei rămâne pe foaie, acolo unde pe mine nu o să mă mai doară, iar ţie nu o să-ţi mai fie dor. Vei rămâne acolo unde toţi care se aproprie prea mult ajung o amintire pe care alţii o percep ca o poveste.