Confuz

     Sunt momente în care orice ţi se pare confuz. Sunt momente în care simţi că nu mai înţelegi nimic din tot ce se întâmplă în jurul şi în interiorul tău.
     În astfel de momente fiecare cuvânt e de prisos, nimeni nu te poate alina, eşti prea confuz pentru a înţelege. Muzica, pe care obişnuiai să o numeşti cel mai bun prieten devine doar un accesoriu de fundal care umple liniştea.
     Vin momente în care nu eşti nici trist, dar nici fericit. Vin momente în care nu înţelegi nimic, simpla întrebare "ce faci?" te face să te panichezi pentru că nu înţelegi nici ce faci nici ce-i cu tine.
      Te surprinzi mergând să îţi pui un pahar cu apă fără să îţi dai seama dacă îţi e sete sau nu, toate acţiunile tale sunt mecanice, nu faci nimic pentru că aşa simţi, faci doar ce eşti obişnuit să faci.
     Râzi mereu, pentru că aşa eşti obişnuit să faci, dar numai tu îţi dai seama că nu eşti fericit.
     Nu înţelegi de ce cad frunzele, de ce câini latră, de ce după zi vine noapte.
     Poate pare absurd, dar fiecare din noi am avut momente în care niciun răspuns nu se lega de întrebare, momente în care stăteam şi ne gândeam la ce simţim şi cu groază constatam că nu simţim nimic, că nu avem nicio reacţie la ce se întâmâmplă.
     Prietenii vin la tine şi te întreabă dacă îţi place vestimentaţia lor, sau îţi pun o nouă melodie să o asculţi şi te roagă să îţi spui părerea despre ea, iar tu nu faci altceva de căt să te uiţi la ei cu un zâmbet tâmp pentru că nu ai nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să spui sau să faci.
      Plângi şi râzi din acelaşi motive.
      Eşti înconjurat de oameni care îţi spun că te iubesc, iar tu le răspunzi cu ''şi eu'' automat, fără a înţelege la ce se referă sau ce presupune a iubi pe cineva.  Eşti înconjurat de oameni care îţi spun zilnic cât de frumos, de iubit, de minunat eşti, iar tu le mulţumeşti fără a fi atins de cuvintele lor.
     Auzi peste tot lucruri despre catastrofele din jurul, oameni care suferă, oameni nedreptăţiţi şi nu ai nicio reacţie, îţi dai seama că nu îţi pasă. nu îţi pasă de nimic. Şi atunci ai un moment în care realizezi că nu e în regulă să nu simţi nimci faţă se suferinţă, de iubire, de afecţiune, dar nu poţi altfel aşa că o iei de la capăt.
    Ai momente în care îţi dai seama că nu eşti persoana care credeai că eşti, erai stăpân pe tine, ştiai mereu ce vrei, ce vrei să devii, sau să faci, mereu ai fost sigur asupra viitorului tău, a vieţii pe care vrei să o duci, a persoanelor pe care le iubeşti şi de care ai nevoie, dar acum te trezeşti într-o mare de necunoscut, doar cu persoane străine cu zâmbete reci, cu oameni care fac doar ce fac alţii care la rândul lor fac ce fac alţii şi te întrebi cum ai ajuns aici şi unde a dispărut emoţia ce ne înconjura înainte pe toţi.
     Aşa că nu te mira dacă eşti dezorientat şi nu ştii ce vrei sau ce simţi, nu te mira dacă totul îţi este străin, nu te mira dacă ai momente în care eşti confuz şi nu întelegi nimic. Poate e normal să ai astfel de momente atâta timp cât eşti înconjurat de oameni care nu fac niciodată ce simt, spun doar ce aud, fara a înţelege cuvintele, oameni care spun "te iubesc" din obişnuinţă, oameni care promit şi apoi uită. Trăim într-o lume în care spiritul de turmă predomină şi nimeni nu face nimic diferit, nimeni nu se remarcă, trăim într-o lume în care toţi sunt la fel.
     E timpul să fii diferit, e timpul să schimbi ceva. E timpul să faci ce simţi tu, nu ce simt alţii, e timpul să spui "te iubesc" persoanelor pe care chiar le iubeşti indiferent dacă merită sau nu să audă asta. E timpul să îţi iei viaţa în proprile mâini, dacă te laşi condus de oile din faţă crezând că ele merg acolo unde e bine, te înşeli.

Se distrug

     Oamenii se distrug între ei, se atacă, îşi aruncă cuvinte pline de venin unul altuia şi apoi numesc asta iubire.
     Oamenii trăiesc pe principiul "eu sus, restul jos", iar apoi suferă că sunt singuri.
     Trăiţi într-o lume în care să iubeşti înseamnă să răneşti.
     Suferiţi, nu sunteţi fericiţi şi tot ce faceţi e să daţi vina unul pe altul.
     Oamenii se plâng, se compătimesc, dar nu înţeleg că singurii care îşi pot pricinui suferinţă sunt ei înşişi.
     Până şi cuvintele "te iubesc" au ajuns să fie strigate, până şi ele aduc mai multă durere decât alinare.
     Vă mâncaţi de vii unii pe alţii, iar apoi strigaţi că vreţi pace.
     Oare nu e prea mult?
     Oare nu e momentul să deschideţi ochii?

Alergăm

     Alergăm neîncetat, uităm să privim în jur, uneori nici nu deschidem ochii să vedem cât mai avem până la destinaţie, uneori nici nu avem o destinaţie.

     E trist să alergi mereu fără o ţintă exactă, e trist să alergi mereu doar pentru că şi ceilalţi o fac.

     Îmi doresc ca fiecare persoană din lumea asta să se oprească măcar o singură dată din alergat şi să aibă un moment de luciditate şi să îşi puna întrebări, despre cum e ea, despre ce face ea, despre rostul ei..

     Avem nevoie de momente de luciditate în care să ne întrebăm dacă suntem sau nu persoane bune, trebuie să ne pese de asta, e lucrul ce contează cel mai mult, iar noi îl trecem aşa de uşor cu vederea.

    Uităm să avem grijă de noi, suntem prea ocupaţi cu nimicurile din jur pentru a vedea ce contează.

     Privim tot ce-i în jur prin filtrul critic al ochiului , în loc să privim cu singurul organ ce ar avea dreptul ăsta: inima.

    Îmi e frică de oameni. Îmi e frică de oamenii cărora nu le e frică de ei înşisi. Îmi e frică de oamenii care nu conştientizează câtă putere au. Îmi e frică de oamenii care se consideră slabi.

     Îmi e mult mai frică de oamenii care nu îşi cunosc puterea decât de cei care o folosesc.

Există?

      Există vreun om care să ne facă doar bine?  E cineva pe pământ care să nu ne poată răni? Există vreo persoană care să ne aducă doar zâmbetul pe buze?

     O să întâlnim persoana care să ne vindece toate rănile şi să nu ne cauzeze altele?

     Tind să cred că asta nu o să se întâmple. Tind să cred că nu există o persoană care să nu ne facă nimic rău. Tind să cred că singura persoană care nu ne poate răni suntem noi. Tind să cred că suntem înconjuraţi de oameni care ne dezamăgesc la un moment dat, pentru că sunt oameni şi stă în firea lor să o facă. Nu trebuie să ne supărăm pentru că cei din jur nu sunt aşa cum ne-am dori, nici noi nu suntem aşa cum şi-ar dori alţii. Şi noi i-am rănit pe cei din jurul nostru aşa că şi ei o să o facă.

      Nicio persoană nu o să poată curăţa acolo unde altcineva a murdărit. Trebuie să înţelegem că nicio persoană ce a însemnat odată ceva pentru noi nu poate să fie înlocuită de o altă persoană.  Trebuie să înţelegem că oamenii nu pot să fie înlocuiţi asemeni unei jucării care se strică.  Trebuie să facem diferenţa între o fiinţă vie şi un obiect. Odată ce ai pierdut o persoană nu ai cum să o mai aduci înapoi, persoanele nu sunt asemeni lucrurilor să se piardă sub pat sau printre hainele aruncate pe podea, oamenii se pierd în întuneric.  Oamenii se pierd şi nu se mai găsesc, aşa că ai grijă să nu te pierzi de tine că s-ar putea să îţi petreci restul vieţii căutându-te.

.

Toţi oamenii sunt răi?
Nu, doar că nu toţi sunt buni.

Sentimente

  Sentimentele sunt făcute pentru a fi spuse, nu ascunse. Sentimentele sunt făcute pentru a fi împărtășite cu cei în cauză. Sentimentele trebuie spuse, trebuie să se facă auzite, trebuie să iasă la iveală, să-și facă treaba.

  Ce rost are să iubești pe cineva dacă nu îi spui asta? Ce rost are să te frămânți ascunzându-ți sentimentele când ai putea să le dai drumul. E ca și cum ai ține un fluture captiv. E ca și cum ai acoperi o floare. E ca și cum ai opri râsul unui copil.

  Refuzând să îți arăți sentimentele, fie ele de orice fel, ajung să te mănânce din interior, te devorează și te distrug încet, încet. Ele încearcă să își facă loc să evadeze, încearcă să facă ele ce trebuia să faci tu.

  E amuzant cum de cele mai multe ori nu avem nicio problemă în a ne arăta ura și indiferența, dar atunci când vine vorba de iubire și simpatie rămânem fără glas și corpul refuză să mai răspundă comenzilor.

  De ce ne e așa ușor să ne arătăm partea rea și atât de greu partea bună?

 Cred că e mai ușor pentru mintea umană să asocieze indiferența cu putera și invincibilitatea. Cred că iubirea pare semn de slăbiciune, mai ales mărturisirea ei, deși este invers. Atâta timp cât tratezi totul cu răutate și indiferență este clar că ceva te rănește, dar atunci când îți împărtășești iubirea se vede că rănile sunt pe cale să se vindece.

  Dacă poți să îți arăți iubirea însemnă că ești suficient de puternic să arăți că ai fost slab, dacă îți arăți afecțiunea și grija se vede că ai suficientă putere încât să nu te vezi doar pe tine, să observi și ce-i în jurul tău.

  Iubirea este cea mai mare formă de putere, dar pentru asta trebuie să știi că și tu poți să fii slab.

  Dar cine nu e? 

  Cu toții suntem slabi, doar că unii o ascund mai bine și asta nu arată decât lașitate.

  Așa că nu te mai ascunde, te rog, du-te și spune-le celor dragi că îi iubești. Spune-le din toată inima și nu aștepta nimic în schimb, fii doar mândru că ai putut să faci asta. fii mândru că poți să ai sub aripă o persoană.

  Spune-le celor dragi cât de mult îi iubești și o să simți că ai tot cerul la picioare.

  Spune-le doar atât, câteva cuvinte sunt suficiente pentru asta. 

Monştrii

  Oamenii sunt tipul meu preferat de monştrii.

  Arată bine, sunt frumoşi toţi. De obicei au părul făcut şi sunt îmbrăcaţi cu haine.

  Îmi plac monştrii oameni atât de mult, nu pentru aspectul lor îngrijit, sau lipsa cozii şi a solzilor, ci pentru masca pe care o poartă şi minciunile pe care şi le spun singuri ca mai apoi să le creadă. 

  Se cred oameni, se cred cu inimă şi cap, dar cum poate un om cu inimă să urască, să distrugă, să omoare? Pentru a fi monstru-om nu trebuie neapărat să omori alţi oameni-monştrii, e suficient să omori speranţa şi frumosul din tot ce-i în jurul tău. 

  Şi acum vedeţi de ce suntem capabili?

  Suntem în aceiaşi comunitate şi facem tot posibilul să ne atacăm cu cele mai josnice arme, sentimentele. Facem tot posibilul ca cei din jur să se simtă mizerabil , iar noi bine.  Facem tot posibilul ca cei din jur să rămână în întuneric, iar noi în lumină, dar lumina aceea este asemeni luminii pe care o vede o furnică atunci când o omori cu ajutorul unei lupe. 

  Singurul lucru care trebuia să ne facă umani sunt sentimentele, iar noi facem to posibilul să le ascundem, să le comprimăm, să le distrugem, să călcăm peste ele şi să mergem mai departe fără ajutorul lor. 

  Lăsăm în urmă to ce e uman şi mergem cu ideea că am făcut un lucru bun, că suntem mai aproape de perfecţiune. Şi da suntem mai aproape de perfecţiune, de perfecţiunea autodistrugerii. 

  Cel mai interesant lucru este că aceşti monştrii nasc oameni. Nasc omuleţi mici, cu sentimente şi speranţă, apoi îi educă ca pe nişte monştrii. 

  Dar şi mai interesant este că un monstru îl poate determina pe altul să redevină om.

  Ura dintr-un monstru copt îl poate trezi la realitate pe un alt monstru mai puţin copt, îi poate aduce aminte de iubire.

  Soarele negru pe care îl văd monştrii le poate aduce aminte de căldura de altă dată pe care o împrăştia acesta, astfel o parte din ei să redevină om.

  Ce se întâmplă atunci când pe doi monştrii îi prind sentimentele din urmă şi se îndrăgostesc? O să se autodistrugă sau o să redevină oameni?!?!

Priveşte

  Uită-te la ea, observă te rog zâmbetul ei. Pare fericită nu-i aşa? Acum te rog priveşte-i sufletul. Poţi? Nu prea cred. Analizează-i ochii. Şi ei par fericiţi, poate puţin melancoloci, dar totuşi fericiţi. Observă-i gesturile. Pare plină de încredere, nu?
  Dar poţi tu să îi vezi sufletul? Poţi să vezi ce monştrii îl atacă? Poţi?!

-

-Auzi cum cântă?
-Cine cântă?
-Universul.
-Eu nu aud. Ce cântă?
-Povestea noastră.
-Care poveste?
-Povestea aceea care o să rămână doar un cântec.

Nerostit

Atunci  când spui că nu îţi pasă e momentul în care îţi pasă cel mai tare.

Cuvintele pe care le aruncă în aer liniştea sunt cele mai dureroase, asemeni unei despărţiri căreia nu ai putut să îi spui "la revedere".

Cuvintele nerostire dor mai mult decât orice cuvânt rostit pentru că ele au în spate un motiv întemeiat să păstreze liniştea.

Din cauză că dor si mor sunt la o literă distanţă...din cauză că tu m-ai învăţat ce e dorul ştiu ce înseamnă să mori.

Timp

     Stăteam pe peron şi aşteptam să vină trenul, deşi acesta urma să aibă întârziere de mai bine de o oră nu am intrat în panică, aveam timp pentru toate.

     Lângă mine se aşează o femei care îmi părea destul de tânără deşi chipul îi era brăzdat de riduri. Doamna nu a reuşit să stea într-o poziţie mai mult decât o jumătate de minut. Se tot agita pe scaun, făcându-mă să mă întreb dacă nu se va forma o gaură acolo unde stă ea. Arunca priviri pline de reproş spre ceasul de la mână apoi îşi ridica repede privirile să nu cumva să apară trenul fără să îl vadă.

      Mi-am îndreptat privirea în altă parte ca să nu o mai văd pe doamnă cum se agită, dar la scurt timp o aud pufăind plină de mânie. 

      Fără a mai putea să rezist mă întorc şi o întreb pe doamnă cu calm:

     -Ce aţi păţit de sunteşi aşa neliniştită?

     -Tu nu vezi, domnişoară? Aştept trenul ăsta de jumătate de oră şi am lucruri mai bune de făcut decât să stau pe scaun, aşteptându-l.

     Mă gândesc plină de amuzament că e normal să aibă lucruri mai bune de făcut dacă nu observă că scaunul e pe cale să cedeze de la toate mişcările bruşte pe care le face.

    - Dar de unde graba asta doamnă? Pe semne că aveţi ceva important de făcut când ajungeţi la destinaţie.

    -Ceva important? zise doamna pufăind uşor. Da' de unde? Am multe lucruri de făcut şi totuşi nimic important.  Timpul meu se împarte între copii, serviciu, studii, familie şi alte îndatoriri. Totul este la fel mereu. În fiecare clipă mă pregătesc pentru a duce la îndeplinire tot ce am de făcut.

     - Încercaţi să vă încadraţi în ceva ce nu există.

     - Ce vrei să spui? Acum femeia mă privea cu ceva ce se putea compara cu mirarea.

    - Timpul nu există. Dacă nu ar exista schimbările continue din viaţa noastră termenul de timp ar fi scos din vocabular. Dacă totul ar fi la fel nu ne-am da seama că e ceva care trece pe lângă noi, aici vorbesc de timpul în care credeţi dumneavoastră, căci eu nu cred în el, ci doar în schimbare şi în puterea ei de a ne arăta că nimic nu e pentru todeauna.

     - Asta ar putea să aibă sens, dar tot nu îmi rezolvă problema. 

     - Nu înţeleg de ce vă grăbiţi să ajungeţi într-un loc de unde oricum o să plecaţi. De ce să te grăbeşti să ajungi la o destinaţie când drumul până la ea e cel mai frumos, datorită drumului o să îţi aminteşti că ai ajuns unde ai vrut.

      Femeia mă privea cu ochii mari, apoi s-a auzit un huruit şi amândouă ne-am întors spre trenul care sosise. Atunci i-am spus zâmbind: 

    -Priviţi! Tocmai a avut loc o schimbare în peisaj şi asta v-a făcut să vă daţi seama că a trecut timpul. Acum o să mergeţi nerăbdătoare să prindeţi un loc în tren şi o să speraţi că o să ajungeţi repede. O să vă daţi seama că v-aţi enervat degeaba, având în vedere că tot acolo o să ajungeţi, iar mai apoi o să plecaţi de unde aţi dorit atât de mult să ajungeţi spre un loc care probabil o sa va creeze cam tot atâta nerăbdare. Haideţi, o să pierdeţi trenul dacă nu vă grăbiţi  şi din câte mi-am dat seama pentru dumneavoastră timpul este tare preţios.

     - Tu nu vii?

     - Nu, prietenul meu cu care urma să iau trenul nu a ajuns încă. Cred că o să îl aştept.

     - Dar asta înseamnă că o să pierzi trenul!!! Nu te enervează că întârzie?

     Femeia părea tot mai mirata. I-am zis pe un ton amuzat: 

     -O, nu! Întârziatul face parte din el. El ajunge mereu la timp doar că asta e mai târziu ca la alţii. El ajunge mereu când trebuie chiar dacă poate o să pară că întârzie.

     Femeia a început să râdă, dar se vedea că avea fruntea încruntată. S-a urcat repede în tren şi a continuat să mă privească pe un geam până trenul a dispărut în depărtare. 

     Atunci prietenul meu şi-a făcut apariţia şi mi-a zis zâmbind:

      -Hei, scuze că am întârziat. Ce zici ca până la următorul tren să mergem să ne plimbăm prin oraş?

     Era o idee strălucită. Acum aveam să petrecem mai mult timp împreună. 

Mere

     Mereu m-am întrebat dacă poţi să iubeşti pe cineva un timp, apoi să iei pauză, să te opreşti pur şi simplu din iubit.
     Mereu m-am întrebat dacă iubirea are termen de expirare.
     Eu cred că atunci când iubeşti o persoană nu ai cum să te opreşti din  a face asta, îţi e imposibil, dar e posibil ca odată cu timpul iubirea să se schimbe?
      Ştiu că e posibil ca odată cu fiecare zi care trece să iubeşti tot mai mult, dar oare e posibil ca mâine să iubeşti mai mult ca azi?
      Iubirea poate trece uşor de la o stare la alta, poate avansa, devenind din ce în ce mai profundă, dar oare putem să ajungem de la iubire la ură, de la iubire la indiferenţă?
       Iubirea e ca un fruct. Putem să luăm ca exemplu un măr oarecare, dintr-un pom oarecare, dintr-o grădină oarecare.
      La început copacul este lipsit de frunze şi flori, e gol, trist. Se vede pe el că aşteaptă ceva. Apoi apar încet, încet pe el semne de iubire. Copacul înfloreşte. Florile sunt care mai de care mai frumoase, ele reprezintă afecţiune. Şi încet ele dispar, lăsând în locul lor fructe, în cazul nostru mere. Merele reprezintă iubirea pură. Ele reprezintă linia de finish pe care trebuie să o atingem pentru a avea totul.
      Aceasta probabil este cea mai banală comparaţie, dar îmi e mult mai uşor să vă explic ce urmează făcând legătura cu merele.
      Dacă privim cu atenţie merele observăm că sunt diferite, unele mari, altele mici, unele mai rosii, altele nu. Şi asta e normal, iubirea este de foarte multe feluri, dar dilema mea nu este aici. Eu mă gândesc că odată ce mărul a ajuns mare, nu are cum să se transforme înapoi în floare, aşa cum nici ceea ce a ajuns iubire nu are cum să redevină afecţiune. Apoi dacă privesc mai atent apare ceva ce mă nelinişteşte. Unele mere sunt stricate sau mâncate de viermi. Şi asta ce înseamnă?
      Să nu fie iubirea invincibilă?
      Se poate ca o persoană să te facă să nu o mai iubeşti?
      Se poate ca timpul să intervină stricând fructul?
      Şi totuşi...
      Uneori persoanele pe care le iubeşti se comportă urât cu tine sau sunt departe fără ca acest fapt să schimbe ce simţi tu şi totuşi unele mereu sunt mâncate de viermi.
      Atunci...să fie iubirea influenţată de factori exteriori sau pur şi simplu atunci când obosim ne imaginăm că ne-a trecut şi ajungem să vedem totul altfel?
      Viermii aceia care mănâncă merele să fie aduşi acolo de noi, de mintea noastră, sau e ceva normal ca unele iubiri să fie mâncate aşa?

Te-am văzut

     Te-am văzut azi, după atâţia ani. Nu păreai schimbat, nu prea tare. M-am apropiat de tine, te-am salutat, te-am îmbrăţişat din priviri, ştii cu pe vremuri, iar tu mi-ai răspuns rece şi formal.
      Doar atunci mi-am dat seama...noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani, eram ca doi străini ce aveau o poveste comună. Cred că am fost atât de absorbită de scrisorile pe care ţi le scriam regulat fără a le trimite, încât am uitat cu totul că povestea noastră s-a terminat de mult. Cred că am stat aşa de mult şi m-am gândit  la tot ce s-a întâmplat cu noi încât, pur şi simplu, am uitat că sunt doar amintiri. Retrăiam atât de intens  emoţiile încât le-am confundat cu realitatea.
      Acum eram faţă-n faţă, iar eu eram obligată să îmi reţin lacrimile. De atâtea ori mi-ai spus că trebuie să mă trezesc la realitate , să încetez să confund visul cu viaţa reală încât voiam să îţi arăt că am reuşit în sfârşit. Nu te-ai lăsat păcălit, mă cunoşteai prea bine. Ai văzut că sunt doar bucăţi şi nicio parte din mine nu mai face contactul cu realitatea.
      M-ai lua în braţe, m-ai strâns tare, mi-ai spus că îţi pare rău, ne-am plimbat ca înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am alergat, am râs, totul părea doar un vis frumos, oare chiar atât să fi fost?
     Probabil că da.
     Eu sunt tot aici în pat cu creionul în mână, gândind. Ştii. Nu am trecut peste. Ştii. Confund realitatea cu visul. Ştii. Sunt încă doar un copil. Şii. Am o viaţă construită doar pe imaginaţie.
     Tu erai singura parte reală din tot ce aveam, dar ai plecat, aşa că mi-am continuat "existenţa" scriind despre tine, imaginându-mi că o să vii înapoi.
     Ştii. Ai încercat să mă ajuţi să mă trezesc şi uite ca am sfârşit tot prin a scrie despre tine. Uneori îndoindu-mă şi eu de caracterul ficţional al operei.

Mort

     Eşti mort.
     De acum o să vorbesc despre tine la trecut. De acum o să spun doar 'a fost frumos', e mai bine decât ' ar fi fost frumos', deşi ambele variante se potrivesc la fel de mult.
     De acum, atunci când o să mă gândesc la tine vei fi mereu o amintire dintr-un trecut ce nu mai are nicio legătură cu prezentul.
     Eşti mort, dar nu de tot. Eşti mort doar pentru mine.
     O să trebuiască să trec pe lângă tine şi să mă prefac că eşti doar o nălucă. O să trebuiască să îţi aud vocea şi să ma conving că e doar în mintea mea.
      O să merg în cimitir şi o să-mi dau seama că doar pentru mine eşti mort, pentru restul eşti mai în viaţă ca niciodată. O să îmi dau seama că nu am niciun loc în care să stau şi să mă gândesc la tine fără ca nimic să nu îmi aducă aminte că tu trăieşti doar alături de alţii.
     Îmi e mult mai uşor aşa. Să mă gândesc că nu mai e cale de întoarcere, decât să sper în continuare că o să ne întalnim din nou şi o să uităm de restul ca la început.
     Ştiu că despărţirea noastră e ca o moarte. Putem doar să o plângem căci orice speranţă e deşartă.
     Ştii că îmi plac lumânările, sunt ca nişte luminiţe ce se sting odată cu trecerea timpului. Seamănă aşa mult cu noi!
     Acum o să mă gândesc la tine atunci când văd o lumânare căci ea se stinge atunci când îi vine timpul.
     Înainte mă gândeam la tine atunci când vedeam stelele, dar nu se mai potriveşte, ele deşi dispar dimineaţa, apar mereu în următoarea seara. Cu tine nu o să fie la fel...

Prin ochii mei

     Îţi e bine singură, dar suferi mult oricum.
     Nu ai recunoaşte asta pentru nimic în lume, dar se vede după modul în care eşti drăguţă cu toată lumea. Vrei ca oamenii din jur să nu simtă ce ai simţit tu, vrei ca măcar ei să simtă că au pe cineva aproape dacă tu te simţi singură.
     Deşi ai mersul unei persoane sigură pe sine şi vorbeşti clar fără tremur în voce şi pare că nu ai nevoie de nimeni, de fapt tu nu eşti sigură deloc, ai mereu nevoie de cineva care să fie alături de tine.
     Şi te minţi pe tine sau poate chiar te crezi atunci când spui că nu ai nevoie de nimeni, că eşti bine. Ai suferit mult şi ai ajuns la concluzia că îţi e mai bine singură, dar cu toate astea te emoţionezi când vezi o persoană care se plimbă singură şi faci tot ce poţi ca cei din jur să nu fie singuri niciodată.
     Spui că nu crezi în iubirea infinită, că totul are un sfârşit, că nimic nu durează, ca mai apoi să vii zâmbind la mine cu un semn al infinitului desenat pe mână.
      Te emoţionezi la câte o comedie romantică şi plângi atunci când citeşti cărţi cu final trist sau fericit. Nu prea contează cum se termină cartea tu plângi oricum. Plângi pentru că te emoţionează tot ce are un final, deşi te-ai convins de mult că nu o să gaseşti ceva ce să dureze etern.
      Eşti sinceră cu toată lumea, tu ai fost minţită de multe ori şi nu vrei ca şi restul să treacă prin asta, singura persoană pe care o mai minţi eşti tu atunci când încerci să te convingi că poţi şi singură.
      Zâmbeşti, dar văd tristeţea din zâmbetul tău. Îţi văd lacrimile din ochi şi dezamăgirea din voce. Plângi pentru că speri, dar nu vrei să recunoşti asta, spui că e doar o perioadă mai grea, că s-au adunat mai multe, că o să treacă, spui că doar te-a afectat ultima carte citită, când de fapt tu eşti pierdută între realitate şi vis.
      Eşti cea mai sinceră şi cea mai mincinoasă persoană pe care o ştiu.
      Nu poţi să îi minţi pe cei din jur, totul la tine e sincer, privirea, pulsul, modul în care ţi se accelerează repiraţia când te emoţionezi, dar în schimb tu te poţi uita în oglindă printre lacrimi şi să spui cu tărie că eşti bine.
      Iubeşti noaptea şi felul în care luminează stelele pe cer, aşa de simplu. Iubeşti ploaia şi felul în care îşi varsă furia asupra tuturor. Iubeşti felul în care picăturile se izbesc cu putere de faţa ta, facându-te să te gândeşi la tot ce iubeşti.
      Dacă te-ai vedea prin ochii mei cu siguranţă te-ai iubi. Ai iubi modul în care îţi arăţi sentimentele mai tare atunci când încerci să le ascunzi , modul în care chicoteşti din orice, modul în care plângi printre zâmbete, modul în care îţi trăieşti toate sentimentele la intensitate maximă, felul tău de a încerca să fii tare şi independentă. Te-ai iubi pentru că eşti diferită, pentru ca eşti mereu aceiaşi.

Artist

     Se spune că biografia unui artist nu afectează opera acestuia.
     Se spune, doar se spune. Ştim cu toţii că nu este aşa.
     Dacă întâmplările din viaţa muzicienilor nu le-ar afecta opera, cum s-ar explica că versurile acestora sunt adesea despre iubirile moarte încă vii în amintiri? Cum se face că toţi marii artişti  au avut o viaţă zdruncinată? Cum se face că adesea artiştii scriu despre persoana iubită de lângă ei?
     Odată ce intri în viaţa unui scriitor poţi să ai ceritudinea că acesta nu te va lăsa să mori, vei fi prezent în fiecare foaie scrisă de mână acestuia, aşa cum vei fi prezent şi în amintirea lui, dar ai grijă. Ai grijă să rămâi pe cât posibil şi în viaţa lui, în prezentul lui. Dacă nu o parte din el se va desprinde pe veci şi va rămâne undeva în capitolul trecut, acolo unde tu îi mai era încă aproape.
      Cei mai mari artişti sunt consideraţi nebuni. În cazul acesta mi-ar plăcea să fiu artist.
     Mi-ar plăcea să mi se citească însemnările şi pe baza acestora alţii să îşi imagineze ce a fost în sufletul meu. M-aş simţi mai bine dacă aş ştii că pot să trăiesc veşnic pe un raft de bibliotecă. M-aş simţi mai bine să ştiu că o să fiu o nouă persoană pentru fiecare cititor, o să fiu o parte din cel care citeşte.
     
      Tu scrii, dar câţi îşi dau seama ce simţi tu? Tu plângi, dar câţi văd asta? Tu eşti singur, dar cine să vină lângă tine? Tu iubeşti, dar cine are nevoie de iubirea ta?
      Cine înţelege că tu adesea scrii despre întuneric ca despre un prieten pentru că îţi e prea frică să recunoşti că te sperie? Cine înţelege că atunci când spui întuneric nu te referi la întunericul pe care o lumânare îl poate risipi, ci la întunericul acela din tine pe care doar iubirea îl mai poate îmblânzi?
      Cine înţelege că singurul motiv pentru care ai ajuns să scrii despre stele este pentru că oamenii nu îţi mai confirmă siguranţa că vor fi aici şi mâine?
           
      Cine observă că îţi desenezi semne pe mână ca să îţi aminteşti de persoanele dragi?
      Cine observă că te lupţi cu tine să nu îţi arăţi sentimentele?
      Cine observă strădania ta de a fi un om mai bun?
      Cine observă cine eşti tu de fapt?
      Cine observă că scrii la persoana a II-a deşi te referi la tine?
      Cine observă că deşi vorbeşti încontinuu nu spui mare lucru?
      Cine observă că în ciuda paşilor tăi hotărâţi ai mereu nevoie să fii sprinjinită?
     
      Adesea scriu despre mine şi despre persoanele din jurul meu fără ca ele să-şi dea seama.
      Adesea scriu pentru că personajele mele nu o să ceară de la mine mai mult decât pot să ofer. Ele vor fi mereu mulţumite de mine aşa cum sunt. Am certitudinea că proprile personaje nu mă vor dezamăgi, am certitudinea că ele mă vor înţelege.
      Adesea scriu...pentru că ştiu că pot scrie despre orice fără ca cineva să mă judece.

Ce este fericirea?

     Fericirea e o stare de bine, aşa spune toată lumea, dar diferă de la om la om. Nimeni nu poate spune cu exactitate ce e fericirea. Nu toţi au ocazia să o simtă, dar toţi şi-o pot imagina sau dori. Nu toţi au ocazia să o simtă deoarece refuză, fericirea mereu gata să ne iasă în cale, doar că noi alegem dacă să închidem sau nu ochii când e prin apropiere.
     Pentru mine fericirea e ca o ţintă, ca un scop. Dacă nu optăm pentru fericire, atunci pentru ce? Şi totuşi ce este fericirea asta despre care vorbim cu toţii? Nu prea cred că e un aliment sau un obiect, nici măcar o fiinţă, dar cu toate astea vedem adesea copii care se bucură pentru o îngheţată sau pentru o nouă jucărie şi eu mă bucur când văd anumite persoane, când văd cerul plin de stele sau atunci când simt picăturile unei ploi de vară cad pe pielea încinsă de soare. Şi atunci ce e fericirea?
     Să fie fericirea emoţia pe care ne-o dau lucrurile şi fiinţele din jur? Să fie fericirea în orice? Să fie fericirea aşa uşor de atins? Probabil că da, altfel nu-mi explic de ce mă simt aşa de bine atunci când văd sau fac ceva ce-mi place.
     Dacă unei persoane îi place să plângă şi să sufere, asta mai e fericire? Dacă unei persoane îi place să stea în starea de întuneric şi rău, dacă pe ea asta o face fericită, mai vorbim atunci de acelaşi fel de fericire?
     Deşi ştiu undeva acolo în adâncul meu că fericirea e şi într-o picătura de apă, uneori e mai mulă fericire intr-o picătura decât în oameni, mă întreb dacă toate astea nu-s doar iluzii ale naivităţii mele.
     Mă întreb dacă fericirea cu zâmbete şi îmbraţişări, genul acela de fericire pe care trebuie să îl porţi ca o mască pentru că aşa e frumos este ceva impus de societate si educaţie sau fericirea e pur şi simplu tot.
     Vreau să cred că fericirea însemnă să fii tu, să ai dorinţe, să iubeşti, să plangi, să faci ce simţi. Fericirea e să vrei să fii mereu mai bun, mai iubitor, mai înţelept, mai amabil, să vrei mereu să iţi depăşesti limitele. Cred că fericirea vine atunci când înţelegi căea e mereu cu tine şi a fost mereu, atunci când înţelegi că tu eşti fericirea. Atunci fericirea nu mai e un scop, fericirea devine calea spre acel scop.
     Şi cu toate că eu spun lucrurile astea tot mă mai întreb uneori dacă fericirea e ceva impus de afară sau e starea naturala pe care ar trebui să o avem.

Afară e întuneric

     Afară e întuneric. De ce e întunericul aşa întunecat?
     De ce pe alţii îi sperie întunericul ? Mie îmi place întunericul. În el pot să fiu oricine îmi doresc. Cred că mă atrag lucrurile care pe alţii îi sperie. Mă atrage tot ce însemnă necunoscut, tot ce reprezintă ceva nou.
     Cred că nevoie asta de nou vine din cauză că nu îmi place aici, uneori simt că nu e locul meu.
     Ştiu că sună a aberaţii, cu toţii avem un loc al nostru, ştiu că am doar 14 ani şi trebuie să mă bucur de tot ce e în jur, dar nu pot tot timpul, e greu.
      E greu, e foarte greu...
     E greu atunci când realizezi unde te afli de fapt, e greu atunci când cade cortina pe care părinţii s-au chinuit să o decoreze şi ai contact cu publicul.
     Totul e greu aici, până si respiratul pare a fi complicat.
     Stau în pat şi mă gândesc la atât de multe lucruri încât uit că am nevoie să respir. Mă simt apăsată de gânduri şi am impresia că nu mai pot respira, că e ceva acolo care mă sufocă.
     Cred că dorinţele sunt cele care îmi iau aerul. Dorinţele şi lupta dintre realitate şi lumea pe care încerc să o creez în jurul meu. Lumea pe care o am doar în întuneric.

Afară plouă

     Afară plouă....pare că plouă destul de tare. Oare ce gândesc acum picăturile de ploaie? Cred că sunt fericite. Mi-ar plăcea să fiu  picătura de ploaie. Toţi m-ar asemăna cu celelalte picături, nu ar vedea nimic diferit în mine, dar eu aş ştii că am de trăit doar până jos, aşa că m-aş bucura.
     Dacă aş fi o picătură de ploaie nu aş avea timp să mă gândesc că alţii se supără pentru că eu sunt acolo, doar m-aş bucura că pot vedea totul de la înălţime, că am şi eu şansa să ajung undeva...atunci doar m-aş bucura.
      Dacă ar fi aici bunica mea mi-ar spune ca iar am uitat să mai pun punct atunci când scriu, mi-ar spune ca din nou fac fraze kilometrice, dar cum nu e îmi permit să fac asta.
     Sunt doar o simplă fată, mi se spune des că vorbesc mult, dar puţini ştiu că nu spun nici jumătate din ce gândesc  şi puţini ştiu că observ mai mult decât las să se vadă. Puţini ştiu ce simt cu adevărat, dar îmi place asta. Cred că am ridicat acest zid acum mult timp, dar îmi place aşa. Ştiu că nimeni nu poate trece uşor de el, poate aşa am să sufăr mai puţin, deşi până acum am suferit destul pentru cei 14 ani ai mei.
     Nu ştiu care e motivul pentru care stau aici şi scriu, cred că mă simt mai bine când fac asta, mă descarc. Cu toţii avem nevoie de prieteni cărora să ne destăinuim, la mine unii prieteni sunt foaia şi creionul. Sper că acum să nu vă gândiţi că e trist că am ajuns să am prieteni nişte obiecte fără viaţă , nu e un lucru care să vă întristeze. Am şi prieteni adevăraţi, ştiţi voi cum e căţelul meu sau stelele.
     Stele sunt mereu alături de mine în cele mai grele momente: noaptea. Când se înserează ştiu ca nu mai pot  fugi de întuneric şi încep sa mă întristez, dar apoi mă uit la stele şi îmi dau seama că nu sunt singură  care trebuie să facă faţă nopţii. Mă uit la ele şi le admir, ele reuşesc să strălucească în ciuda întunericului, iar atunci când începe să lumineze  dispar de pe cer, dar totuşi rămân in inimile celor care l-au văzut.
      Mi-ar plăcea să fiu o stea, deşi mă intimidez atunci când mă priveşte mulă lume.
      Mi-ar plăcea să fiu multe lucruri, poate un fluture, aş putea zbura oriunde şi aş avea totuşi o viaţă suficient de scurtă încât să nu mă plictisesc. Dacă aş fi un fluture nu mi-aş putea vedea frumuseţea, dar ceilalti m-ar putea admira.
      I-am spus unui prieten odată toate astea. I-am spus că aş vrea să fiu ca o picătură de ploaie, să nu-mi pese decât de traseul pe care îl am eu de făcut. Să fiu o stea, să pot lumina întunericul şi să aduc pe feţele oamenilor zâmbete, să le dau un impuls îndrăgostiţilor prea timizi să îşi mărturisească sentimentele. I-am spus că aş vrea să fiu un fluture ca să pot zbura oriunde. Şi ştiţi ce mi-a spus? A zis că eu sunt mai mult decât o picătură de ploaie, eu nu doar că pot avea grijă de viaţa mea, o pot îmbunătăţi şi pe a celorlalţi. Mi-a spus că eu sunt mai mult decât o stea, eu pot face până şi întunericul să lumineze, Mi-a spus că sunt mai mult decât un fluture, pot zbura oriunde, dar pot avea şi un scop, astfel făcând călătoria mai frumoasă.
   

Îi rănim

     "Îţi dai seama că iubeşti atunci când singura persoană care te-ar putea consola e cea care te-a supărat"
      Cel mai des îi rănim pe cei pe care-i iubim. Îi punem la încercare, vrem să vedem că şi lor le pasă. Ne e frică să ne arătăm sentimentele şi din cauza asta ne comportăm urât cu cei la care ţinem.
      Ne e frică să ne arătăm sentimentele şi din cauza asta ne comportăm urât cu cei la care ţinem. Ne e frică de proprile sentimente şi neştiind cum să ne comportă faţă de ele  le ascundem şi încercăm să le înlocuim cu nepăsare.
      Cel mai tare îi rănim pe cei care ne iubesc. Ne e frică să primim iubire deşi avem nevoie disperată de ea, aşa că o respingem.
      Suntem aşa indecişi. Fugim de iubire şi ne plângem de singurătate. Fugim de zâmbete şi încercăm să oprim lacrimile. Fugim de tot ce însemnă viaţă şi ne e frică de moarte.

Trecut

     De ce se numeşte trecut dacă nu trece?

     De ce se numeşte trecut dacă e mereu cu noi în prezent?

 

     Îl numim trecut pentru că am dori cu toată fiinţa noastră să-l uităm.

     Îl numim trecut pentru că refuzăm să învăţăm din el şi să trăim umăr la umăr cu el.

     Îl numim trecut sperând că aşa o să dispară fără urmă în abis.

     

     Toţi spun " trăieşte în prezent, trecutul e trecut şi nu trebuie să te gândeşti la el", dar se înşeală amarnic. Trecutul e trecut pentru laşi. Trecutul ar trebui să facă parte din prezentul nostru la fel cum şi viitorul nostru ar trebui să fie în prezent.

     Odată ce ai înţeles că trecutul face parte din tine şi el îţi oferă atât lecţii cât şi amintiri nu mai ai de ce să te îngrijorezi în privinţa lui.

     Trecutul e un loc în care poţi merge oricând pentru a reîntâlni persoane dragi, pentru a retrâi emoţii.

     De ce vor oamenii să scape de el? 

     E plin de durere şi remuşcări ăsta-i motivul, dar ele fac parte din noi. De ce să vrem să încuiem o parte din noi într-o gaură neagră? 

     De ce să nu ne împăcăm cu trecutul care nu trece şi să trăim aşa cum se face? 

Slăbiciune

    A trecut mult timp de când nu am mai scris ceva, asta pentru că mereu am considerat că scrisul este o slăbiciune. Atunci când scriu îmi las armura jos şi dau liber gândurilor şi sentimentelor.
    Orice reprezintă emoţie a ajuns să fie slăbiciune. Nimeni nu îşi mai exprimă emoţiile, cu toţii purtăm măşti, iar aceste măşti ne provoacă doar suferinţă.
     Ne încăpăţânăm  să părem puternici, să fim independenţi, încercăm să ne convingem că putem trăi şi singuri, dar tot ce reuşim să facem e să accentuăm dorinţa de a avea un umăr pe care să ne bazăm. Prin tot ce facem pentru a părea puternici ne demonstrăm încă o dată că suntem fragili, mult prea fragili pentru lumea asta.
     Ce frumos ar fi să ne putem bucura cu toţii de ce avem, să ne bucurăm de tot ce e în jur, să ne iubim pentru că doar pe noi ne avem. Ce frumos ar fi să putem să spunem ce simţim fără a fi judecaţi. Ce frumos ar fi să putem umbla liberi, fără armura pe care suntem nevoiţi să o purtăm, dar sunt doar visele mele.
     Visele...dorinţele...amintirile, sunt alte lucruri prin care ne arătăm cât suntem de neputincioşi!
     Visăm deşi ştim că totul este doar ficţiune, ne dorim deşi ştim că ne amăgim singuri, ne amintim deşi ştim că nu ne mai putem întoarce în trecut.
   
     Lumea toată e fragilă. Problema e că noi vrem să fim cei puternici.
     Florile sunt neputincioase în faţa iernii, zăpada e neputincioasă în faţa soarelui, soarele e neputincios în faţa nopţii, iar noapte e neputincioasă în faţa luminii.
     Cu toţii avem slăbiciuni, suntem doar slăbiciuni. Oamenii sunt făcuţi din slăbiciune, o slăbiciune pe care dacă ştim să o educăm putem ajunge la stele, o slăbiciune pe care dacă o putem accepta o transformăm in iubire.

Ţipă

     Cerul e cenuşiu, soarele îşi pierde razele printre ramurile copacilor, se lasă întunericul şi ştii că o să fii nevoit să urci scările şi să te retragi în camera ta, singur cu gândurile tale.
     Îţi e frică pentru că e timpul să te întâlneşti cu gândurile ce au încercat toată ziua să te domine.
     Până atunci ai stat înconjurat de persoane, ai fost în lume, în societate, iar orgoliul nu te-a lăsat să plângi, să ţipi, să te comporţi ca un copil căruia i s-a luat jucăria, ai stat drept şi ai zâmbit pentru că aşa se face, nu-i frumos să îţi arăţi temerile...
     Societatea ne-a învăţat să purtăm măşti, oamenii ne-ai criticat şi ne-au făcut să nu le mai dăm jos.
     Dar acum eşti singur şi poţi să plângi, poţi să ţipi, dă drumul tuturor sentimentelor pe care le-ai comprimat.
   
     Ţipă să te audă o lume întragă!
     Ţipă, oricum nimănui nu-i pasă, tot singur vei fi, tot te vor critica, tot tu vei fi cel care greşeşte atunci când eşti tu însuţi.
      Ne cer să ne comportăm matur, dar nu le pasă că maturitatea asta ne seacă de viaţă.
      Eu zic sa fii tu, dacă râzi vei fi criticat, dacă plângi vei fi criticat, aşa că simte-te tu împacat cu tine, nu te gândi la ce spun alţii.

     Fii tu cel care dansează după cum cântă ploaia, nu după cum cântă cei din jur!

Vinovat!

     Oare e în natura umană să îi învinovăţim pe cei din jur pentru propriile greşeli?
     E în natura umană să dăm vina pe viaţă pentru tot ce nu e iese bine?
     Dacă eşti om nu trebuie să fii şi victimă!
     Termină cu învinovăţitul celor din jur când singurul vinovat pentru cum decurg lucrurile în viaţa ta eşti tu.
     Nu da vina pe soartă pentru că nu eşti în stare să suporţi consecinţele acţiunilor tale,
     Nu eşti aici pentru a face pe judecătorul, tu ai un singur rol şi acela e să fii om, iar învinovăţitul celor din jur nu face parte din asta.
      Nu-i învinovăţi pe cei din jur pentru că sunt răi, asta-i doar la suprafaţă, niciun om nu-i rău în esenţă, doar că aşa aleg unii să se protejeze de cei din jur.

Fugim

     Fugim de tot ce însemnă problemă, de tot ce însemnă provocări, fugim de viaţă, fugim de noi!
     Poţi să fugi de oamenii din jurul tău, poţi să eviţi discuţii, poţi ascude temeri şi sentimente, dar niciodată nu vei putea fugi sau ascunde de tine.
     Oriunde vei merge, oriunde te-ai ascunde nu îţi vei putea opri gândurile să vină cu tine, să te urmeze ca o umbră.
     Alergi neîncetat  şi încerci să scapi de tine, nu te-ai gândi nicio secundă să te opreşti, să te regăseşti, să te cunoşti, să te asculţi, să fii tu.
     Fugind de tine e ca şi cum ai fugi de soare, e ca şi cum ai alerga cu ochii închişi spre necunoscut.
   
     Te împiedici mereu de aceaşi piatră, dar refuzi să te apleci şi să o ridici din drum, refuzi să-ţi eliberezi calea şi mergi mereu pe acelaşi teren minat.
     E timpul să te opreşti şi să faci cunoştinţă cu provocările ce sunt gata să te înalţe, e timpul să faci cunoştinţă cu tine.

Gol

     Sunt urmărită de un gol care nu mă lasă să fac nimic singură, e mereu prezent acolo cu mine şi încep să-l simt din ce în ce mai tare, se măreşte cu fiecare zi care trece şi îmi e din ce în ce mai greu să-l ascund.

     Mă privesc în oglindă şi sunt bucuroasă că nu se observă golul din mine, sunt bucuroasă că hainele îl acoperă şi nu se vede nicio părticică din spaţiul gol din abdomen.

     Din exterior par întreagă, ce ironie... 

     Ştiu că ochii pătrunzători ce mă urmăresc de la distanţă observă că nu e totul aşa cum ar trebui să fie, dar sunt convinsă că nimeni nu va descoperi spaţiul lipsă.

     În fiecare seară mă duc în faţa oglinzii şi ridic puţin bluza pentru a vedea dacă "nimicul" din mine se extinde şi mereu creşte, mereu e mai mare.

     Stau şi mă gândesc cât timp are de gând să mai crească? Oare am să ajung să fiu un nimic, un mare gol ce merge şi respiră?

     Studiez feţele oamenilor, dar toţi par compleţi, par...doar par, probabil din majoritatea cad piese pe care nu le vor putea pune înapoi, exact aşa cum păţesc şi eu.

     Un singur când mă ajută să mă liniştesc şi să pot adormi, acela că poate întro-o zi am să găsesc pe jos piesele altcuiva care se vor potrivi perfect cu spaţiul gol din mine şi sper ca şi piesele mele să ajungă la cineva care să aibă nevoie de ele.

Copil

     Copile, nu te speria cu toţii ştim că oameniisunr răi, cu toţii simţim durerea pe care o pot provoca cuvintele, dar să ştii că şi oamenii răi suferă şi ei simt durerea cuvintelor şi a sentimentelor, aşa că încearcă să te comporţi frumos cu ei, cu cât îi vei face mai mult să sufere cu atât vor deveni mai răi.

     Oamenii nu sunt răi pentru că aşa vor ei, sunt răi pentru că au uitat cum să fie buni. Priveşte-i cu ochii tăi de copil naiv şi zâmbeşte-le, îşi vor da seama că e mult mai uşor să fii bun decât să fii rau.

      Arată-le bunătatea şi inocenţa ta, arată-le că tu poţi şi altfel, arată-le ce e în sulfetul tău de copil, deschide-te  în faţa lor, iar ei îşi vor deschide la rândul lor inimile, vor descuia uşa pe care au încuiat-o.

      Să nu îţi fie frică să îţi arăţi sentimentele, dă-le drumul să zboare, să se bucure şi ele de lumina lunii, de soare, de aerul proaspăt, nu le comprima, nu el ascunde pentru că ai putea ajunge să nu le mai găseşti.

Deschide ochii!

    Deschide ochii şi priveşte!
    Uită-te în jurul tău, te rog, doar priveşte, nu e greu, doar câteva minute, vezi ce frumos e totul!
     Ştiu că te simţi gol pe dinăuntru, ştiu că ţi se pare că şi o bucată de lemn are mai multa viaţă decât tine, ştiu că nu te mai simţi în siguranţă cu tine, ştiu asta, dar te rog ai încredere în mine, totul e frumos, trebuie doar să-ţi deschizi puţin inima şi ai să vezi.
     Ştiu că ploaia te face să te simţi singur, dar eu sunt aici să îţi amintesc că ploaia cântă pentru noi, ea vrea să dansăm.
     Trebuie să înţelegi că nimic nu e împotriva ta, doar "timpul" s-ar putea să se împotrivească, dar dacă ştii cum să te bucuri de el acesta îţi va deveni prieten.
      E aşa simplu să fii fericit, trebuie doar să vrei.
     O să îmi spui că ai fost rănit de persoane pe care le iubeai, dar oare te poate răni cineva atâta timp cât tu nu permiţi asta? O să îmi spui că ai făcut o greşeală iubind pe cine nu trebuie, dar oare poate fi iubirea o greşeală? O să îmi spui că tu ai suferit iubind, dar oare când o să învăţăm să iubim fără a aştepta nimic în schimb, să ne bucurăm că iubim şi atât?  O să  îmi spui că îţi doreşti şi tu să fii iubit, iar eu am să te întreb dacă tu pe tine te iubeşti ca să poţi fi iubit. am să te întreb dacă tu eşti pregătit să fii iubit?
     Toate vin la timpul lor, toate vin atunci când tu le permiţi.
     Nu te simţi iubit? Ia uite-te puţin înauntru, trage aşa cu ochiul şi spune-mi ai deschis uşa ca să primeşti iubire? Uită-te şi spune-mi ţie îţi place ce vezi acolo, în cel mai întunecat colţişor al tău? Dacă nu, să nu te speri cu toţii avem un pui de monstru ce stă întru-un colţ întunecat şi aşteaptă să-şi facă de cap, tu trebuie doar să îi dai drumul la lumină, să-i arăţi şi lui razele soarelui, e parte din tine şi nu trebuie să îţi fie frică de ea, la fel ca tine va fi absorbită de frumuseţea din jur.
     Nu lăsa monstrul să fie o piedică pentru tine! Ai puteri nelimitate în ceea ce te priveşte pe tine, ai puteri magice atunci când vine vorba de viaţa ta, aşa că dă-i drumul: foloseşte-le!
     Ştiu care e cea mai puternică magie? Nu? Îţi spun eu: ZÂMBETUL!
     Nu eşti legat de niciun copac, dă-i drumul aleargă, respiră, iubeşte, zâmbeşte, trăieşte, fii cine vrei să fii şi ţine minte singura părere care contează e a ta!

Singurătate

     Ne simţim singuri atunci când ne o dor, un dor nebun ce duce la singurătate, la un sentiment de gol, ca o gaură neagră în care eşti doar tu , fără nimeni.
     Credeam că îmi e dor de tine, dar mi-am dat seama că nu e aşa, îmi e dor de mine, îmi e dor de cine eram atunci când erai aici, de sentimentele pe care le aveam datorită ţie, îmi e dor de persoana care deveneam când erai alături de mine, dar atunci când ai plecat ai luat şi aceea parte din mine, partea după care acum tânjesc.
     Îmi e dor de acel "eu" care a plecat cu tine.
     Ai plecat şi ai lăsat în urmă uşa deschisă, în aşa fel încât să îmi amintesc mereu de absenţa ta, să mă cutremure mereu vântul lăsat de tine în urmă. Ai lăsat uşa deschisă pentru că ai ştiut că nu am să găsesc niciodată puterea  să o închid, ai ştiut că o să aleg să privesc uşa deschisă şi să simt adierea vântului, să simt frigul cum îmi intră în oase. Ai ştiut că nu am să pot rupe singura legătură pe care o mai am cu tine: amintirea, ai ştiut că am să aleg să înfrunt frigul lăsat de plecarea ta decât să închid uşa, să las totul  în urmă şi să rămân la caldură.
     Ţi-ai luat toate măsurile, te-ai asigurat că amintirea ta va rămâne ca un drog pentru mine: ai plecat cu o parte din mine şi ai lăsat uşa larg deschisă, ştiind că singură nu am să o pot închide.
      Deşi acum mă uit în faţă, o parte din mine încă trăieşte în trecut alături de tine.

Oscar şi Tanti Roz

      -Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un ''poate''. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definite.
      -Vrei să spui că pentru problema "viaţă" nu există soluţie ?
      -Vreau să spun că pentru problema ''viaţă'' exista mai multe soluţii deci nici una.
      -După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti.


            (dialog din cartea : "Oscar şi Tanti Roz" de Eric-Emmanuel Schmitt)
   

Descoperă. Alege. Trăieşte. Iubeşte.

     Iubeşte-i pe cei din jur, iubeşte-i şi ai grijă pentru că niciodată nu o ştii când vor decide să plece, să te lase în urmă.
     Comportă-te frumos cu ei, sunt şi ei oameni cu toate că unii mai mult ca alţii, comportă-te cu ei aşa cum ai face cu tine, comportă-te cu ei astfel încât atunci când veţi decide să o luaţi pe alte cărări să îşi aducă aminte de tine ca de singura lumânare ce emana iubire în jur, ca de singura coardă de salvare, să-şi aducă aminte de ochii tăi pătrunzători, de mâinile tale blânde, să-şi aducă aminte cu drag pentru că atunci când va pleca să stai liniştit că undeva în inima lor ai şi tu loc, chiar dacă vei fi într-o mică căsuţă numită " amintire ".
   
     Trăieşte  fiecare zi din viaţa ta şi cum ar fi prima, descoperă copacii, firele de iarbă, cerul, norii, stelele, soarele, luna, animalele, sunetele ca şi cum ar fi prima dată când dai peste ele.
   
     Descoperă fiecare om, fiecare comportament, analizează, dar nu critica pentru că  fiecare din noi are dreptul la o părere, fiecare din noi are dreptul să aleagă ceva în funcţie de ce simte el, nu de ce simt cei din jur, fiecare din noi are dreptul să trăiască aşa cum vrea, iar noi nu avem niciun drept să-i condamnăm pe alţii cu toate că e greu, e greu pentru că ne aşteptăm ca toţi cei din jur să fie ca noi, să procedeze aşa cum cum am fi făcut noi, să gândească la fel ca noi, doar că mintea umană e mai complexă de atât, arătăm la fel cu toţii: două mâini, două picioare, doi ochi, dar vedem diferit, ceva ce mie poate mi se pare frumos ţie poate ţi se pare urât, vorbim cu toţii aceeaşi limbă, dar alegem să ne prefacem că nu ne înţelegem unii pe alţii, alegem să ne comportăm urât, să ne respingem deşi cu toţii avem inimă, cu toţii simţim ... simţim diferit, dar simţim cu toţii, importat e ce fel de sentimente ne creem.
   
     Alege întodeauna iubirea în faţa urii, alege mereu fericirea în faţa tristeţii, alege mereu să zâmbeşti în loc să plângi, alege să faci ce îţi place ţie nu altora. Alege să fii fericit pentru ai putea face şi pe alţii fericiţi, alege să zâmbeşti pentru ai putea face şi pe alţii să zâmbească, alege să trăieşti pentru tine şi apoi pentru alţii. Atâta timp cât tu nu eşti bine, cât timp tu nu eşti cum trebuie nici cei din jurul tău nu vor fi, iar tu nu vei putea face nimic.
     Schimbarea trebuie să vină din interiorul tău şi abia atunci când tu eşti împăcat ai să vezi că şi în jurul tău lucrurile se schimbă, prind altă culoare, prind viaţă.
     Fii tu însuţi, fii cine vrei să fii, fă ce vrei să faci, acordă-ţi timp pentru tine, nimeni nu are dreptul să te critice, tu eşti tu şi nu trebuie să te schimbi pentru nimeni, eşti perfect aşa cum eşti!
     Cu toţii suntem perfecţi aşa cum suntem, perfecţi în mod diferit, dar perfecţi.

     Mereu am spus iubeşte, iubeşte şi iubeşte, iubeşte-i pe cei ce te-au făcut să suferi,dar dacă nu poţi, îţi e imposibil să ierţi atunci mai ai o singură opţiune să uraşti, să te descarci, să spui tot ce ai pe suflet ca mai apoi să faci loc iertării şi iubirii. Vei realiza că ai făcut o prostie urând, o să îţi dai seama că a fost inutil să manifeşti ură, o să îţi dai seama că ţi-ai făcut singur rău consumându-te, iar apoi după ce îţi dai seama şi de asta poţi începe să ierţi, apoi să iubeşti.

                  

                                                              Îmi pare rău!

                                                                 Iartă-mă!

                                                               Mulţumesc!

                                                                Te iubesc!

       Trăieşte astfel încât fericirea ta să depindă doar de tine, nu de cei din jur!

       Trăieşte în aşa fel încât să nu ai asteptări de la nimeni!

       Trăieşte în aşa fel încât să nu depinzi de nimeni, echilibrul tău să fii doar tu!

     Trăieşte în prezent, nu lăsa trecutul să afecteze alegerile pe care vrei să le iei şi nu lăsa viitorul să te macine. Ce trebuie să se întâmple se întâmplă atât cu intervenţia ta cât şi fără!

       Trăeşte fiecare zi ca şi cum ar fi prima dintr-un lung şir de zile deosebite!

       Trezeşte-te în fiecare dimineaţă, piveşte în oglindă şi zâmbeşte pentru că eşti minunat!

                   

Prietenie

    Acum ceva timp aş fi crezut că nu o să ajung să scriu despre lucruri frumoase, mai ales nu aş fi crezut că o să am cum să spun cuvinte frumoase legate de prietenie, dar oameni minunaţi au apărut în faţa mea, şi-au făcut loc prin gratiile pe care le-am ridicat cu ceva timp în urmă şi le-am întărit cu fiecare ocazie, dar ei au reuşit să-şi facă loc şi-au intrat adânc în inima mea fără ca măcar să-mi dau seama.
     Ei sunt cei care m-au învăţat să zâmbesc, să rezist, să perseverez, să iubesc, ei sunt cei care m-au făcut să stau azi cu creionul în mână, tremurând de atâtea amintiri, atâtea sentimente.
     Ei sunt cei care mi-au arătat că se poate să iubeşti necondiţionat, că se poate să iubeşti şi nişte persoane care resping orice urmă de afecţiune, ei mi-au arătat că nimic nu e imposibil atunci când iubeşti, ei mi-au arătat lumina lunii atunci când vedeam doar întuneric.
     Ei au fost cei care făceau ca soarele să strălucească mai tare, ei au fost cei care dădeau sens zilelor de vară, ei au fost cei care stăteau lângă mine atunci când aveam nevoie să îi spun cuiva tot ce simt, cuiva care să-mi răspundă, nu unei foi mute ce nu aude strigătele mele disperate.
     De când aceşti mici oameni şi-au făcut loc lângă mine mi-am dat seama că în oasele lor se ascund îngeri, îngeri ce mi-au arătat cât de uşor şi frumos e să iubeşti.
     Datorită lor am învăţat că iubirea scoate ce e mai bun din noi fără ca măcar să ne întrebe dacă îi dăm voie, că iubirea face ca totul să pară mai stălucitor şi mai cald, face ca fiecare picătura de ploaie să pară preţioasă , ne face să ne bucurăm de fiecare rază de soare ca şi cum ar fi ultima.
     Iubirea ne aminteşte că suntem oameni. Iubirea ne face oameni.
     Ele sunt persoanele în faţa cărora rămân adesea fără cuvinte, persoanele pe care vreau să le văd fericite mai mult decât vreau să mă văd pe mine, persoanele ce merită fiecare zâmbet, persoanele ce par că au venit aici doar ca să facă bine, persoanele... persoanele ce sunt mai mult îngeri decât oameni!

Versuri

Aceste versuri sunt scrise de un prieten:


Viaţa trece la fiecare ticăit de ceas Nu conştientizez cât timp mi-a mai rămas Stau în pat şi realizez că multe s-au schimbat Însă peste unele n-ai cum să treci imediat, Ce complicat e pe aici prin viaţă Când totu-ţi pare roz aşa pe faţă Într-o secundă totul s-a schimbat Şi-o iei de la capăt,resemnat Sunt sătul de probleme Şi de zile grele, La fel cum sunt sătul şi de ele Ştii bine că doar tu eşti fata din visele mele Eram copil Iubirea-mi era un sentiment străin Dar timpul a trecut şi copilul a crescut A iubit şi-a suferit,a ţinut în el prea mult,
Şi-asa merg mai departe Trec peste toate Dar niciodată n-o sa uit aceste şoapte Sunt sătul de probleme Şi de zile grele, La fel cum sunt sătul şi de ele Ştii bine că doar tu eti fata din visele mele.



Nu e ciudat cum majoritatea oamenilor scriu sau compun versuri atunci când sunt trişti? Nu e ciudat că marile opere prind viaţă datorită tristeţii? Nu e ciudat că versurile sau cuvintele capătă înţeles doar atunci când suntem trişti?
De ce a ajuns tristeţea să domine fericirea?

Dragă viaţă

    Dragă viaţă,
       
          Nu-ţi scriu ca să îţi reproşez ceva, nu îţi scriu să te schimbi, nu îţi scriu să îţi arăt cum arunci val după val peste noi, îţi scriu să îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru fiecare moment, pentru fiecare persoană de care ai avut grijă să intre în viaţa mea, pentru fiecare zâmbet pe care l-am avut, datorită ţie, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare floare de care ai avut grijă să îmi  iasă în drum şi să îmi facă ziua mai bună, pentru fiecare lucru mărunt care m-a ajutat să mă descopăr mai bine pe mine sau pe cei din jur.
        Eşti specială, eşti la fel cu toată lumea, doar că noi te privim diferit, te înţelegem diferit şi prin monotonia ta ne faci pe noi să ne dăm seama cât de diferiţi suntem.
        Îţi mulţumesc că îmi dai motive să zâmbesc zilnic.
        Eşti dovada vie că părerea celorlalţi nu contează, faci ce-ţi place deşi mereu auzi spunându-se cât eşti de crudă şi de nedreaptă, dar ţie nu îţi pasă, îţi faci treaba în continuare, ne dai motive să zâmbim, ne dai lecţii, ne aperi, ne faci mai puternici.
         Nu ştiu cum suporţi să stai cu un aşa pesonal dificil, care nu e în stare să vadă fericirea nici când e în faţa lui, care nu îţi recunoaşte meritele niciodată. Ce e aşa greu pentru alţii să înţeleagă că tu eşti blândă cu toată lumea, dar rămâne la latitudinea lor dacă vor sau nu să se îngreuneze şi refuză ajutorul tău? Ce e aşa greu pentru alţii să înţeleagă că dacă te-ar lăsa să îţi umrezi cursul şi nu ar mai interveni peste tine ar fi mai bine? Ce le e atât greu să înteleagă că tu le eşti aliat?
        Te respect pentru ce faci. Împarţi atâtea bucurii peste tot, până şi celor care te resping.
         Îţi mulţumesc pentru tot, până şi pentru ciupiturile pe care mi le dai adesea ca să mă trezesc şi să văd minunile din jurul meu, de la cea mai mică, o gâză, la cea mai mare, omul.
                 
                                                                              Cu multă stimă un mic pion de-al tău!
 

Nebun

     Zilele trecute mi-a spus cineva că dacă râzi sau eşti fericit făra motiv însemnă că nu eşti chiar întreg, că eşti nebun. Spunea că nu e normal să fii fericit fără motiv, să zâmbeşti atunci când plouă, să îţi arăţi naivitatea şi inocenţa în faţa altora, să alergi ca un copil prin ploaie, să priveşti stelele ca pe o comoară, să te joci în zăpadă amintindu-ţi de zilele în care erai copil, să arăţi compasiune şi grijă faţă de fiecare floare, fiecare fluture, să te alături la joaca unui câine, să plângi de fericire la finalurile din cărţi şi filme, să crezi în iubire, magie şi alte lucruri pe care alţii le consideră imposibile de neatins, de neimaginat, le consideră semne de nebunie.
     Oare noi suntem cei nebuni? Cei care visăm, cei care alegem să fim fericiţi şi să apreciem fiecare lucru cât de mic, să dăm importanţă cuvenită până şi unui gândăcel?
     Nu.
     Eu cred că cei ce nu pot vedea frumuseţea în fiecare lucru din jurul lor sunt nebuni, nebuni după ceva nou, nebuni după fericire, atât de nebuni după ea încât nu o mai văd. O caută nebuneşte peste tot, dar nu o văd de ochi. Cât de orb poţi să fii să nu vezi ceva ce cauţi, ceva ce este peste tot, ceva de care te împiedici la fiecare pas.
     Ei nu văd câtă fericire e în jur, aşa că ne numesc pe noi nebuni, ca şi cum am vedea strigoi.
     Nu e nimeni nebun cu adevărat, doar că unii au ales să îşi îndulcească viaţa şi cum nu pot face asta cu ciocolată o fac cu fericire, alţii încă caută ''ciocolată'' care să se potrivească.

Imposibilul!

       -Care e activitatea ta preferată?
       -Îmi place să visez spre imposibil, fac asta mereu şi nu mă plictisesc niciodată.

        -Crezi că există astfel de limite ca 'imposibilul'?
        -Da, acum cred. Atunci când eram mai mică totul mi se părea posibil, atunci puteam să zbor, să ating stelele, să dansez cu luna, însă acum după ce educaţia şi maturitatea au năvălit ca un val peste mine nu mai cred asta, nu mai am cum, viaţa m-a învăţat că suntem simpli oameni şi că suntem limitaţi.

        -Şi totuşi continui să visezi la imposibil deşi ştii că nu vei mai atinge niciodată această limită?
        -Da, mă hrănesc cu asta, visatul la lucrurile pe care mi le doresc deşi stiu că sunt imposibile mă ţine în viaţă şi îmi aduce aminte de cea mai frumoasă perioadă traită până acum: copilăria.

        -Crezi că vei mai crede vreodată în imposibil?
        -Nu cred asta, odată cu vârsta mi s-au impus tot mai multe limite şi degeaba am continuat să visez căci nu mai puteam să dau viaţă acelor vise ca altă dată.

         -Cum rămâne cu zicala ''copilul din nou nu moare niciodată''?
         -Nu moare, dar se maturizează, de cele mai multe ori prea repde.
 
         -Copilul din tine s-a maturizat prea repede? 
         -Mult prea repde pentru gustul meu, dar aşa au cerut ciscumstanţele şi a trebuit să mă conformez. Viaţa se joacă cu noi, ea alege unde începe o poveste şi unde se termină.

Un demon şi un înger

     De mult, pe vremea când pe pământ erau doar demoni şi îngeri, când fiecare zi era la fel, nimic nu ieşea din tipar, un demon s-a întâlnit cu un înger, s-au uitat unul în ochii celuilalt şi atunci s-a petrecut ceva magic.

     Demonul şi-a dat seama că prin toată răutatea lui e capabil să iubesca. Inocenţa îngerului îl atrăgea, faptul că nu era capabil să se gândească la lucruri rele, faptul că-şi pleca ochii de fiecare dată când se întâlnea cu cineva, tandreţea şi compasiunea cu care privea fiecare fiinţă inferioara îl înnebuneau.
     El era demon, nu trebuia să iubească, nu se putea lăsa influenţat de sentimente, trebuia să fie rău, dar în compania acestui înger era cu armele la pământ. În compania îngerului nu mai era demonul fioros de altă dată, era un demon îndrăgostit, un demon ce împotriva legii putea iubi.
     Îngerul atunci când s-a uitat în ochii demonului a citit în ei răutatea de care acesta era capabil, dar nu se putea opri să nu se gândească cum ar fi să-l ţină-n braţe, să-i arate toată tandreţea şi compasiunea de care era capabil.
     Ea era atrasă de putearea şi ferocitatea demonului. În comparaţie cu el, ea părea aşa de fragilă şi neajutorată, dar asta era tocmai ce-l atrăgea pe demon la ea.
     În acea noapte s-a petrecut ceva de neimaginat pentru ceilalţi, îngerul şi demonul s-au contopit, au devenit un întreg.
     Răul a devenit Bine şi Binele Rău.
     Cine s-ar fi gândit ca doua fiinţe atât de diferite ca albul faţă de negru se pot inţelege, se pot iubi, se pot completa perfect.
     Prin contopirea celor doua elemente, binele cu răul am apărut noi, oemenii, care nu suntem capabil nici de bunătatea îngerilor, nici de răutatea demonilor, dar putem iubi, putem iubi aşa cum şi îngerul a iubit demonul.
      În fiecare din noi e atât un înger cât şi un demon şi ei acolo împreuna ne fac să simţim iubirea, ei ne transmit sentimentul ce ne face ochii să sclipească şi corpul să tremure.

Tu

     Ne înecăm în propria mare de lacrimi. Fiecare grijă, fiecare supărare ne apasă, ne trage în jos fiindu-ne tot mai greu să ne ridicam.

   Eu am renunţat de mult să mai încerc să ajung spre libertate, să simt din nou cum aerul îmi inunda plămânii, să simt cum razele soarelui îmi mângâie pielea, să simt mirosul ierbii, să simt ca trăiesc, dar tu nu ai renunţat, eşti diferit, tu lupţi, încerci să ne arăti ca se poate, eşti puternic, ai o licărire în ochi ce ne arată că tu chiar crezi că se poate, tu nu mai ai limite, tu eşti tot ce aş vrea eu sa fiu...
     În timp ce tu incerci să faci ceva pentru fericirea ta, ai un scop care te determina să-ţi întreci limitele cu fiecare zi ce trece, eu stau şi ma uit la tine, te admir.
     După încă o încercare nereuşită de a evada te văd cum te întorci spre mine, îmi întinzi mana, ma ridici şi îmi dai speranţa.
     Acum înteleg ca singuri nu vom putea niciodată sa trecem peste nimic, mereu e nevoie de doi pentru a răzbate prin valurile ce încearcă sa ne doboare.
     Eu sunt slabă, mai mult te trag în jos, erai mult mai puternic fără mine şi totuşi te încăpăţânezi şi nu îmi dai drumul.
     De fiecare dată când cădeai nu era pentru ca nu ai fi fost suficient de puternic să continui ci pentru că nu aveai pe cineva care să fie cu tine acolo sus când vei ajunge.
     Acum acest urcuş nu mi se mai pare imposibil de traversat, nu mi se mai pare atât de anevoios, sunt cu tine şi totul pare o călatorie.
     Probabil că acest urcuş nu se va termina niciodată, dar acum nici nu sunt sigură ca vreau sa se termine.
     E incredibil cum o singură persoană ne poate schimba dispoziţia, ne poate influenţa, e incredibil cum un singur gest de afecţiune, o singură privire venită din partea cuiva special ne face să zâmbim cu toate că înainte ochii noştri erau inundaţi în lacrimi.
     Avem nevoie unii de alţii, am nevoie de tine să fii aici.
     Tu eşti puternic, tu poţi reuşi pentru amândoi, tu m-ai învăţat să iubesc, să sper, să perseverez, tu mi-ai dat încredere, tu mi-ai spus ca luna străluceşte doar pentru mine, tu mi-ai spus ca ma iubeşti.
   

Ne e frică de iubire!

      Pe zi ce trece îmi dau seama că suntem tot mai buni la ascuns sentimente, ne e tot mai greu să ne exprimăm, ne e tot mai frică să recunoaştem că aşa complicaţi cum suntem putem simţi iubirea.
      E atât de simplu să iubeşti, atât de uşor, atât de frumos, dar noi suntem aşa de dificili încât facem ca şi iubirea să pară un chin.

      Putem noi să schimbăm ce simţim faţă de o persoană? Nu, nu putem, dar totuşi ne ascundem, nu recunoaştem că iubim, ne minţim pe noi spunându-ne că nu ne pasă.
      Mereu când dăm de greu spunem că nouă nu ne pasă, că noi nu simţim şi totuşi, spunând asta ne doare mai tare.
       Avem impresia că sufletul nostru poartă o armură ce nu ne lasă sentimentele dăunătoare să intre, dar iubirea e unul dintre ele ??
       Ne e frică să recunoaştem că iubim  ca să nu părem mai slabi, dar oare nu suntem mai slabi fiindu-ne frică sa recunoaştem un lucru normal?
     
       Suntem ca nişte cufere, e foarte greu să ne deschida cineva, iar cu cât uşa este forţată mai mult cu atât le este mai greu altora sa ne deschidă şi totuşi sunt anumite persoane în fata cărora ne deschidem de buna voie şi le arătăm toată comoara din interiorul nostru. În cazul în care cineva ajunge la comoara din noi exista doua variante ori ia mare parte din ea lasând în urma un gol imens, un spatiu pe care nu îl vom putea umple niciodată, ori va pune în valoare comorile din noi şi ne va mai dărui multe altele, ne va dărui din bogatiile lui, ne va dărui din el.
      Singuri transformam lucrurile care ne puteau face puternici precum iubirea în lucruri ce ne dezarmează, ce ne descoperă, lăsându-ne fără nicio arma pe câmpul de luptă.