Întrebări. De ce? Fericire.

     De ce după noapte vine zi? De ce pământul se învârte în jurul soarelui?  De ce ninge doar iarna? De ce florile răsar doar primăvara? De ce iarba e verde? De ce înfloresc copacii? De ce cad frunzele? De ce cresc copiii? De ce plâng? De ce râd?
     Toate aceste întrebări par banale, fiecare părinte a răspuns cel puţin o dată la ele încercând să-i dea copilului său un răspuns, dar întrebările cu "de ce" sunt cele mai grele. În fond nimeni nu ştie "de ce", dar toţi au răspunsuri.
     Copiii pun mereu întrebări cu "de ce", uneori pun aceeaşi întrebare de mai multe ori pentru că nu-i mulţumeşte răspunsul, pe când adulţii renunţă treptat la întrebările cu "de ce".
     Odată cu maturizarea, odată cu primul "de ce" al copilului tău, înţelegi că aceste întrebări sunt cele mai grele, poate chiar fără răspuns. Diferenţa dintre copii şi adulţi este aceea că ei nu se opresc din căutat, copiii mereu vor alerga după înţelegere, după răspunsuri.
     Cei ce se întreabă "de ce" sunt cei mai puternici. Viitorul e în mâinile adulţilor ce încă se mai întreabă " de ce".
 
     Întrebările ce conţin "fericire" în ele sunt aproape la fel de grele ca întrebările cu "de ce".
     Oamenii nu-şi dau seama că fericirea nu are nevoie de întrebări şi răspunsuri. Oamenii nu-şi dau seama că fericirea e doar fericire şi atât.
     Cu fiecare întrebare " Cum să fiu fericit?" fericirea fuge. Fuge pentru că în momentul în care întrebi ceva, cauţi cunoaştere, nu fericire.
     Fericirea vine atunci când te trezeşti spunând: sunt fericit.
     Fericirea este atunci când plângi şi nu-ţi pare rău că o faci.
     Fericirea nu vine în urma discuţiilor filozofice pe care le poartă oamenii care vor să pară că ştiu despre ce vorbesc, dar ei habar nu au. Fericirea vine în urma acţiunilor simple pe care le fac oamenii zilnic.
     Împrejurările ne-au făcut să credem că tot ce-i frumos e greu de atins când de fapt nu-i aşa. Condiţiile lumii în care trăim ne-au făcut să credem că fericirea e imposibilă, când de fapt ea e în noi, aşteaptă doar să o vedem.
     Mereu m-am întrebat dacă un om ce caută cunoaştere poate să fie fericit şi am ajuns să cred că oamenii ce caută să cunoască, să evolueze, să se dezvolte sunt cei mai fericiţi şi asta nu pentru că ar găsi răspunsuri ci pentru că ei creează unele.
     Oamenii ce caută îşi creează propria lume, propria fericire.

"Dacă m-am născut plângând, vreau să mor râzând."
   

Ce oameni trişti

     Oamenii merg pe stradă cu ochii-n telefoane, ies la întâlniri şi în loc să vorbească între ei îşi verifică statsurile de pe facebook, se plimbă şi în loc să se ţină de mână trimit mesaje. Ce oameni trişti trebuie să fie aceia care iau masa împreună cu un telefon.

     O să ajungeţi să trăiţi prin ecranul unui mobil ce nu vă poate oferi nici căldură nici înţelegere.

     Bunicile aşteptau ani întregi să vină bunicii din război, iar voi îi verificaţi ultimul acces pe facebook sau whatsapp.

     Asta e noua era, tehnologia face parte din viaţa noastră. Tehnologia are şi puncte bune, dar nu o lăsaţi înlocuiască tot ce-i frumos în viaţa voastră.

     Nu lăsaţi ca întâlnirile voastre să devină întâlniri online, nu lăsaţi ca o cerere de prietenie de pe facebook să fie echivalentă cu una din viaţa reală,  nu le permiteţi celor din jur să nu vă acorde toată atenţia atunci când vă întâlniţi.

     Sunteţi mereu grăbiţi, mereu conectaţi la wifi şi niciodată prezenţi alături de cei dragi.

      Avem atâtea informaţii prin intermediul internetului, putem afla atâtea, iar voi pierdeţi jumătate de zi uitându-vă la nouţăţile de pe facebook.

     Vă apropiaţi de persoanele care sunt departe şi vă depărtaţi de persoanele care sunt aproape.

     Vorbiţi toată ziua prin mesaje de pe micul smartphone cu persoane pe care le-aţi văzut de trei ori în viaţa voastră şi nici măcar nu observaţi persoanele care sunt la masă cu voi şi încearcă să vă facă să zâmbiţi.

     Nu vreau să cred că putem ajunge să nu mai diferenţiem realul de virtual. Nu vreau să cred că băieţii sunt în stare să vorbească ore înregi cu o fată prin mesaje, dar nu o pot saluta pe stradă. Nu vreau să cred că am ajuns să ne mărturisim sentimentele print-un ecran. Cu cât o să petrecem mai mult timp alături de o maşinărie cu atât o să devenim mai mult ca ea, reci şi fără sentimente, nimic din ce înseamnă emoţie pentru noi nu vor mai fi decât cuvinte scrise negru pe alb. Nu vreau să cred că renunţăm la plăcerea de a sta cu o persoană faţă-n faţă doar pentru că e mai comod să scrii mesaje din fotoliu.

      Nu pot să cred că renunţaţi la tot ce-i real în favoarea virtualului.

      Uitaţi-vă la voi aţi devenit plictisitori, lumea voastră se învârte în jurul unui obiect fără viaţă.

     Ce oameni trişti trebuie să fie aceia care ies la plimbare împreuna cu un telefon, ce oameni trişti trebuie să fie aceia care privesc ecranul telefonului în loc să vadă poteca abruptă pe care au apucat-o, ce oameni trişti trebuie să fie aceia care distribuie poze cu flori fără a observa că lângă ei se afla flori reale, pe care le pot mirosi, ce oameni trişti trebuie să fie aceia care au uitat gustul mâncării de grijă  să îi împărtaşească aspectul cu prietenii, ce oameni trişti trebuie să fie...