Se spune că biografia unui artist nu afectează opera acestuia.
Se spune, doar se spune. Ştim cu toţii că nu este aşa.
Dacă întâmplările din viaţa muzicienilor nu le-ar afecta opera, cum s-ar explica că versurile acestora sunt adesea despre iubirile moarte încă vii în amintiri? Cum se face că toţi marii artişti au avut o viaţă zdruncinată? Cum se face că adesea artiştii scriu despre persoana iubită de lângă ei?
Odată ce intri în viaţa unui scriitor poţi să ai ceritudinea că acesta nu te va lăsa să mori, vei fi prezent în fiecare foaie scrisă de mână acestuia, aşa cum vei fi prezent şi în amintirea lui, dar ai grijă. Ai grijă să rămâi pe cât posibil şi în viaţa lui, în prezentul lui. Dacă nu o parte din el se va desprinde pe veci şi va rămâne undeva în capitolul trecut, acolo unde tu îi mai era încă aproape.
Cei mai mari artişti sunt consideraţi nebuni. În cazul acesta mi-ar plăcea să fiu artist.
Mi-ar plăcea să mi se citească însemnările şi pe baza acestora alţii să îşi imagineze ce a fost în sufletul meu. M-aş simţi mai bine dacă aş ştii că pot să trăiesc veşnic pe un raft de bibliotecă. M-aş simţi mai bine să ştiu că o să fiu o nouă persoană pentru fiecare cititor, o să fiu o parte din cel care citeşte.
Tu scrii, dar câţi îşi dau seama ce simţi tu? Tu plângi, dar câţi văd asta? Tu eşti singur, dar cine să vină lângă tine? Tu iubeşti, dar cine are nevoie de iubirea ta?
Cine înţelege că tu adesea scrii despre întuneric ca despre un prieten pentru că îţi e prea frică să recunoşti că te sperie? Cine înţelege că atunci când spui întuneric nu te referi la întunericul pe care o lumânare îl poate risipi, ci la întunericul acela din tine pe care doar iubirea îl mai poate îmblânzi?
Cine înţelege că singurul motiv pentru care ai ajuns să scrii despre stele este pentru că oamenii nu îţi mai confirmă siguranţa că vor fi aici şi mâine?
Cine observă că îţi desenezi semne pe mână ca să îţi aminteşti de persoanele dragi?
Cine observă că te lupţi cu tine să nu îţi arăţi sentimentele?
Cine observă strădania ta de a fi un om mai bun?
Cine observă cine eşti tu de fapt?
Cine observă că scrii la persoana a II-a deşi te referi la tine?
Cine observă că deşi vorbeşti încontinuu nu spui mare lucru?
Cine observă că în ciuda paşilor tăi hotărâţi ai mereu nevoie să fii sprinjinită?
Adesea scriu despre mine şi despre persoanele din jurul meu fără ca ele să-şi dea seama.
Adesea scriu pentru că personajele mele nu o să ceară de la mine mai mult decât pot să ofer. Ele vor fi mereu mulţumite de mine aşa cum sunt. Am certitudinea că proprile personaje nu mă vor dezamăgi, am certitudinea că ele mă vor înţelege.
Adesea scriu...pentru că ştiu că pot scrie despre orice fără ca cineva să mă judece.
marți, 27 mai 2014
marți, 20 mai 2014
Ce este fericirea?
Fericirea e o stare de bine, aşa spune toată lumea, dar diferă de la om la om. Nimeni nu poate spune cu exactitate ce e fericirea. Nu toţi au ocazia să o simtă, dar toţi şi-o pot imagina sau dori. Nu toţi au ocazia să o simtă deoarece refuză, fericirea mereu gata să ne iasă în cale, doar că noi alegem dacă să închidem sau nu ochii când e prin apropiere.
Pentru mine fericirea e ca o ţintă, ca un scop. Dacă nu optăm pentru fericire, atunci pentru ce? Şi totuşi ce este fericirea asta despre care vorbim cu toţii? Nu prea cred că e un aliment sau un obiect, nici măcar o fiinţă, dar cu toate astea vedem adesea copii care se bucură pentru o îngheţată sau pentru o nouă jucărie şi eu mă bucur când văd anumite persoane, când văd cerul plin de stele sau atunci când simt picăturile unei ploi de vară cad pe pielea încinsă de soare. Şi atunci ce e fericirea?
Să fie fericirea emoţia pe care ne-o dau lucrurile şi fiinţele din jur? Să fie fericirea în orice? Să fie fericirea aşa uşor de atins? Probabil că da, altfel nu-mi explic de ce mă simt aşa de bine atunci când văd sau fac ceva ce-mi place.
Dacă unei persoane îi place să plângă şi să sufere, asta mai e fericire? Dacă unei persoane îi place să stea în starea de întuneric şi rău, dacă pe ea asta o face fericită, mai vorbim atunci de acelaşi fel de fericire?
Deşi ştiu undeva acolo în adâncul meu că fericirea e şi într-o picătura de apă, uneori e mai mulă fericire intr-o picătura decât în oameni, mă întreb dacă toate astea nu-s doar iluzii ale naivităţii mele.
Mă întreb dacă fericirea cu zâmbete şi îmbraţişări, genul acela de fericire pe care trebuie să îl porţi ca o mască pentru că aşa e frumos este ceva impus de societate si educaţie sau fericirea e pur şi simplu tot.
Vreau să cred că fericirea însemnă să fii tu, să ai dorinţe, să iubeşti, să plangi, să faci ce simţi. Fericirea e să vrei să fii mereu mai bun, mai iubitor, mai înţelept, mai amabil, să vrei mereu să iţi depăşesti limitele. Cred că fericirea vine atunci când înţelegi căea e mereu cu tine şi a fost mereu, atunci când înţelegi că tu eşti fericirea. Atunci fericirea nu mai e un scop, fericirea devine calea spre acel scop.
Şi cu toate că eu spun lucrurile astea tot mă mai întreb uneori dacă fericirea e ceva impus de afară sau e starea naturala pe care ar trebui să o avem.
Pentru mine fericirea e ca o ţintă, ca un scop. Dacă nu optăm pentru fericire, atunci pentru ce? Şi totuşi ce este fericirea asta despre care vorbim cu toţii? Nu prea cred că e un aliment sau un obiect, nici măcar o fiinţă, dar cu toate astea vedem adesea copii care se bucură pentru o îngheţată sau pentru o nouă jucărie şi eu mă bucur când văd anumite persoane, când văd cerul plin de stele sau atunci când simt picăturile unei ploi de vară cad pe pielea încinsă de soare. Şi atunci ce e fericirea?
Să fie fericirea emoţia pe care ne-o dau lucrurile şi fiinţele din jur? Să fie fericirea în orice? Să fie fericirea aşa uşor de atins? Probabil că da, altfel nu-mi explic de ce mă simt aşa de bine atunci când văd sau fac ceva ce-mi place.
Dacă unei persoane îi place să plângă şi să sufere, asta mai e fericire? Dacă unei persoane îi place să stea în starea de întuneric şi rău, dacă pe ea asta o face fericită, mai vorbim atunci de acelaşi fel de fericire?
Deşi ştiu undeva acolo în adâncul meu că fericirea e şi într-o picătura de apă, uneori e mai mulă fericire intr-o picătura decât în oameni, mă întreb dacă toate astea nu-s doar iluzii ale naivităţii mele.
Mă întreb dacă fericirea cu zâmbete şi îmbraţişări, genul acela de fericire pe care trebuie să îl porţi ca o mască pentru că aşa e frumos este ceva impus de societate si educaţie sau fericirea e pur şi simplu tot.
Vreau să cred că fericirea însemnă să fii tu, să ai dorinţe, să iubeşti, să plangi, să faci ce simţi. Fericirea e să vrei să fii mereu mai bun, mai iubitor, mai înţelept, mai amabil, să vrei mereu să iţi depăşesti limitele. Cred că fericirea vine atunci când înţelegi căea e mereu cu tine şi a fost mereu, atunci când înţelegi că tu eşti fericirea. Atunci fericirea nu mai e un scop, fericirea devine calea spre acel scop.
Şi cu toate că eu spun lucrurile astea tot mă mai întreb uneori dacă fericirea e ceva impus de afară sau e starea naturala pe care ar trebui să o avem.
miercuri, 14 mai 2014
Afară e întuneric
Afară e întuneric. De ce e întunericul aşa întunecat?
De ce pe alţii îi sperie întunericul ? Mie îmi place întunericul. În el pot să fiu oricine îmi doresc. Cred că mă atrag lucrurile care pe alţii îi sperie. Mă atrage tot ce însemnă necunoscut, tot ce reprezintă ceva nou.
Cred că nevoie asta de nou vine din cauză că nu îmi place aici, uneori simt că nu e locul meu.
Ştiu că sună a aberaţii, cu toţii avem un loc al nostru, ştiu că am doar 14 ani şi trebuie să mă bucur de tot ce e în jur, dar nu pot tot timpul, e greu.
E greu, e foarte greu...
E greu atunci când realizezi unde te afli de fapt, e greu atunci când cade cortina pe care părinţii s-au chinuit să o decoreze şi ai contact cu publicul.
Totul e greu aici, până si respiratul pare a fi complicat.
Stau în pat şi mă gândesc la atât de multe lucruri încât uit că am nevoie să respir. Mă simt apăsată de gânduri şi am impresia că nu mai pot respira, că e ceva acolo care mă sufocă.
Cred că dorinţele sunt cele care îmi iau aerul. Dorinţele şi lupta dintre realitate şi lumea pe care încerc să o creez în jurul meu. Lumea pe care o am doar în întuneric.
De ce pe alţii îi sperie întunericul ? Mie îmi place întunericul. În el pot să fiu oricine îmi doresc. Cred că mă atrag lucrurile care pe alţii îi sperie. Mă atrage tot ce însemnă necunoscut, tot ce reprezintă ceva nou.
Cred că nevoie asta de nou vine din cauză că nu îmi place aici, uneori simt că nu e locul meu.
Ştiu că sună a aberaţii, cu toţii avem un loc al nostru, ştiu că am doar 14 ani şi trebuie să mă bucur de tot ce e în jur, dar nu pot tot timpul, e greu.
E greu, e foarte greu...
E greu atunci când realizezi unde te afli de fapt, e greu atunci când cade cortina pe care părinţii s-au chinuit să o decoreze şi ai contact cu publicul.
Totul e greu aici, până si respiratul pare a fi complicat.
Stau în pat şi mă gândesc la atât de multe lucruri încât uit că am nevoie să respir. Mă simt apăsată de gânduri şi am impresia că nu mai pot respira, că e ceva acolo care mă sufocă.
Cred că dorinţele sunt cele care îmi iau aerul. Dorinţele şi lupta dintre realitate şi lumea pe care încerc să o creez în jurul meu. Lumea pe care o am doar în întuneric.
marți, 13 mai 2014
Afară plouă
Afară plouă....pare că plouă destul de tare. Oare ce gândesc acum picăturile de ploaie? Cred că sunt fericite. Mi-ar plăcea să fiu picătura de ploaie. Toţi m-ar asemăna cu celelalte picături, nu ar vedea nimic diferit în mine, dar eu aş ştii că am de trăit doar până jos, aşa că m-aş bucura.
Dacă aş fi o picătură de ploaie nu aş avea timp să mă gândesc că alţii se supără pentru că eu sunt acolo, doar m-aş bucura că pot vedea totul de la înălţime, că am şi eu şansa să ajung undeva...atunci doar m-aş bucura.
Dacă ar fi aici bunica mea mi-ar spune ca iar am uitat să mai pun punct atunci când scriu, mi-ar spune ca din nou fac fraze kilometrice, dar cum nu e îmi permit să fac asta.
Sunt doar o simplă fată, mi se spune des că vorbesc mult, dar puţini ştiu că nu spun nici jumătate din ce gândesc şi puţini ştiu că observ mai mult decât las să se vadă. Puţini ştiu ce simt cu adevărat, dar îmi place asta. Cred că am ridicat acest zid acum mult timp, dar îmi place aşa. Ştiu că nimeni nu poate trece uşor de el, poate aşa am să sufăr mai puţin, deşi până acum am suferit destul pentru cei 14 ani ai mei.
Nu ştiu care e motivul pentru care stau aici şi scriu, cred că mă simt mai bine când fac asta, mă descarc. Cu toţii avem nevoie de prieteni cărora să ne destăinuim, la mine unii prieteni sunt foaia şi creionul. Sper că acum să nu vă gândiţi că e trist că am ajuns să am prieteni nişte obiecte fără viaţă , nu e un lucru care să vă întristeze. Am şi prieteni adevăraţi, ştiţi voi cum e căţelul meu sau stelele.
Stele sunt mereu alături de mine în cele mai grele momente: noaptea. Când se înserează ştiu ca nu mai pot fugi de întuneric şi încep sa mă întristez, dar apoi mă uit la stele şi îmi dau seama că nu sunt singură care trebuie să facă faţă nopţii. Mă uit la ele şi le admir, ele reuşesc să strălucească în ciuda întunericului, iar atunci când începe să lumineze dispar de pe cer, dar totuşi rămân in inimile celor care l-au văzut.
Mi-ar plăcea să fiu o stea, deşi mă intimidez atunci când mă priveşte mulă lume.
Mi-ar plăcea să fiu multe lucruri, poate un fluture, aş putea zbura oriunde şi aş avea totuşi o viaţă suficient de scurtă încât să nu mă plictisesc. Dacă aş fi un fluture nu mi-aş putea vedea frumuseţea, dar ceilalti m-ar putea admira.
I-am spus unui prieten odată toate astea. I-am spus că aş vrea să fiu ca o picătură de ploaie, să nu-mi pese decât de traseul pe care îl am eu de făcut. Să fiu o stea, să pot lumina întunericul şi să aduc pe feţele oamenilor zâmbete, să le dau un impuls îndrăgostiţilor prea timizi să îşi mărturisească sentimentele. I-am spus că aş vrea să fiu un fluture ca să pot zbura oriunde. Şi ştiţi ce mi-a spus? A zis că eu sunt mai mult decât o picătură de ploaie, eu nu doar că pot avea grijă de viaţa mea, o pot îmbunătăţi şi pe a celorlalţi. Mi-a spus că eu sunt mai mult decât o stea, eu pot face până şi întunericul să lumineze, Mi-a spus că sunt mai mult decât un fluture, pot zbura oriunde, dar pot avea şi un scop, astfel făcând călătoria mai frumoasă.
Dacă aş fi o picătură de ploaie nu aş avea timp să mă gândesc că alţii se supără pentru că eu sunt acolo, doar m-aş bucura că pot vedea totul de la înălţime, că am şi eu şansa să ajung undeva...atunci doar m-aş bucura.
Dacă ar fi aici bunica mea mi-ar spune ca iar am uitat să mai pun punct atunci când scriu, mi-ar spune ca din nou fac fraze kilometrice, dar cum nu e îmi permit să fac asta.
Sunt doar o simplă fată, mi se spune des că vorbesc mult, dar puţini ştiu că nu spun nici jumătate din ce gândesc şi puţini ştiu că observ mai mult decât las să se vadă. Puţini ştiu ce simt cu adevărat, dar îmi place asta. Cred că am ridicat acest zid acum mult timp, dar îmi place aşa. Ştiu că nimeni nu poate trece uşor de el, poate aşa am să sufăr mai puţin, deşi până acum am suferit destul pentru cei 14 ani ai mei.
Nu ştiu care e motivul pentru care stau aici şi scriu, cred că mă simt mai bine când fac asta, mă descarc. Cu toţii avem nevoie de prieteni cărora să ne destăinuim, la mine unii prieteni sunt foaia şi creionul. Sper că acum să nu vă gândiţi că e trist că am ajuns să am prieteni nişte obiecte fără viaţă , nu e un lucru care să vă întristeze. Am şi prieteni adevăraţi, ştiţi voi cum e căţelul meu sau stelele.
Stele sunt mereu alături de mine în cele mai grele momente: noaptea. Când se înserează ştiu ca nu mai pot fugi de întuneric şi încep sa mă întristez, dar apoi mă uit la stele şi îmi dau seama că nu sunt singură care trebuie să facă faţă nopţii. Mă uit la ele şi le admir, ele reuşesc să strălucească în ciuda întunericului, iar atunci când începe să lumineze dispar de pe cer, dar totuşi rămân in inimile celor care l-au văzut.
Mi-ar plăcea să fiu o stea, deşi mă intimidez atunci când mă priveşte mulă lume.
Mi-ar plăcea să fiu multe lucruri, poate un fluture, aş putea zbura oriunde şi aş avea totuşi o viaţă suficient de scurtă încât să nu mă plictisesc. Dacă aş fi un fluture nu mi-aş putea vedea frumuseţea, dar ceilalti m-ar putea admira.
I-am spus unui prieten odată toate astea. I-am spus că aş vrea să fiu ca o picătură de ploaie, să nu-mi pese decât de traseul pe care îl am eu de făcut. Să fiu o stea, să pot lumina întunericul şi să aduc pe feţele oamenilor zâmbete, să le dau un impuls îndrăgostiţilor prea timizi să îşi mărturisească sentimentele. I-am spus că aş vrea să fiu un fluture ca să pot zbura oriunde. Şi ştiţi ce mi-a spus? A zis că eu sunt mai mult decât o picătură de ploaie, eu nu doar că pot avea grijă de viaţa mea, o pot îmbunătăţi şi pe a celorlalţi. Mi-a spus că eu sunt mai mult decât o stea, eu pot face până şi întunericul să lumineze, Mi-a spus că sunt mai mult decât un fluture, pot zbura oriunde, dar pot avea şi un scop, astfel făcând călătoria mai frumoasă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)