Aţi uitat...

     Vă numim adulţi, avem încredere în experienţa voastră de viaţă sau cel puţin aveam.

     Vă numiţi adulţi, spuneţi ca aveţi experienţă şi o tot daţi pe aia cu pe vremea mea, dar sunteţi doar nişte neajutoraţi plini de regrete că v-aţi limitat la tot ce e simplu şi uşor de atins.

     Poate că aveţi stabilitate materială, forţă de a munci, poate că aveţi nişte ani în spate, dar de fapt sunteţi nimicuri. Aţi investit în lucruri ce rămân pe pământ când voi o să plecaţi. Aţi învestit într-o bucată de lemn şi una de metal când sufletul vă este gol. Vă uitaţi la masa plină de bucate şi credeţi că v-aţi realizat când de fapt nu aţi văzut dincolo de graniţele ţării. Vă uitaţi la membrii numeroşi ai familiei şi vă simţiţi compleţi fără a realiza că dormiţi lângă un străin, fără să vedeţi cât sunteţi de singuri, cum aţi rupt legătura cu propria persoană. Felicitări, ai copii, ai casă şi maşină. Ai multe, dar pe tine te ai? Când ai renunţat să apartii propriei persoane?

     Trăiţi în frică şi mizerie. Vă temeţi de toţi cei care ţintesc deasupra voastră şi le doriţi eşecul. Vă e frică că cinevă vă poate demonstra câte aţi fi putut face. Vă e frică de momentul în care o să realizaţi că aţi irosit o viaţă. 

      Cereţi schimbare, o lume mai bună, dar apoi tot voi repetaţi unui om cu dorinţa de a face ceva că în lume e oricum mult prea mult rău pentru a mai fi loc de bine. Opriţi-vă puţin şi realizaţi cât sunteţi de penibili. Voi nu aţi fost capabili de schimbare, eraţi mult prea plini de frică, mult prea încuiaţi, nu aveaţi acces la informaţie. 

     Am înţeles multe când am privit în ochii plini de lacrimi ai unei bătrâne ce povestea cum şi-a pierdut prietenii, cum i-a fost omorâtă familia, cum a trăit cu frica de a spune ce gândea, cum i-a fost controlată viaţă şi cum nu avea dreptul de a schimba ceea ce i se spunea să facă, totul era dictat. Aţi uitat cât de puţin ştiaţi şi cât aţi fost de controlaţi?

     Aţi uitat totul?

     Blamaţi noile vremuri ştiind că voi aţi cerut schimbarea? Blamaţi noua generaţie? O criticaţi? Cu ce drept? Aţi luptat pentru a avea un mediu decent în care să vă creşteţi copiii, iar acum îi distrugeţi spunându-le că nu sunt suficient de buni, că ţintesc prea sus, că îşi doresc prea mult?..

     Aţi luptat pentru un alt sistem. L-aţi criticat pe cel care a fost, îl criticaţi pe cel de acum şi îi criticaţi pe cei care vor să-l schimbe. Staţi pe scaun şi arătaţi cu degetul. Distrugeţi idei, distrugeţi potenţialul, distrugeţi viitorul. E greu pentru voi cu adaptarea, e greu pentru voi şi cu acceptarea. E greu cu multe pentru voi. Cred şi eu atâta timp cât vă rezumaţi la goluri şi la lipsuri. Aţi uitat că aţi avut dorinţe, că eraţi rebeli şi aveaţi un scop comun. Aţi uitat tot? Nu ştiţi cum e să ai 18 ani şi să fii confuz pentru că vouă va fost planificată viaţa înainte ca măcar să ştiţi dacă aveţi vreun talent aparte. Puterea voastră de alegere a fost 0. Mă uit acum la voi, aţi putea schimba şi totuşi refuzaţi. Nu aţi fost pregătiţi pentru a vă asuma faptele. Nu aţi fost pregătiţi pentru nimic din ce înseamnă să trăieşti. Poate aveţi o educaţie aleasă, poate aveţi o stabilitate pe care tinerii nu o vor mai avea, dar pentru ce?

     Criticaţi ocupaţiile tineretului. Criticaţi deoarece nu înţelegeţi. Criticaţi gândirea deschisă şi comportamentul libertin. Nu înţelegeţi ce înseamnă dreptul la exprimare, de a fi cine vrei tu să fii, de a te putea afişa conform gândurilor şi sentimentelor tale. 

      Nu înţelegeţi pentru că nu vreţi. Uitaţi că şi pe vremea voastră existau tatuaje, oamenii se luau la bătaie şi beau până cădeau sub mese, că fetele rămâneau gravide şi nu ştiau cine e tatăl.

      E de parcă amintirile vă dispar cu venirea dimineţii.

      Nu ne e bine şi nici nu ne va fi atâta timp cât voi încercaţi să deţineţi controlul. Aţi luptat pentru a reda libertatea oamenilor şi acum vă temeţi de ea.

      Aţi dat jos un sistem, iar acum distrugeţi oamenii care ar trebui să construiască altul.

Acum

     Un şir de imagini, asta e viaţa şi nimic mai mult. Noi le punem cap la cap, făcând un film din ele, crezând că totul are cauză şi efect, crezând că tot ce se întâmplă e în continuarea a ceva. Dar nu e aşa, nimic nu are legătură cu ceva anterior, e doar un nou fundal, un nou peisaj cu noi provocări. Ca şi cum ai răsfoi o carte cu poze diverse. Asta e viaţa. Nu merită gândită sau interpretată, merita doar admirată.
     Sentimentele sunt pentru acum, iar când nu mai sunt, rămâi cu amintirea a ceva frumos, ceva pierdut. Obişnuiam să cred că suntem suma întâmplărilor prin care am trecut, acum nu mai cred asta. Cred că totul pur şi simplu e. Oamenii nu învaţă din greşeli, trecutul nu ne formează, căci viaţa nu e continuă, viaţa e întreruptă, cu fluctuaţii şi pagini negre. Nici progresul emoţional nu există, oamenii sunt altceva în fiecare moment. Nu ne putem cunoaşte, dar ne putem aprecia, ne putem iubi pentru acum, căci niciodată nu vei ştii ce se întâmplă. Spontanul însemnă viaţa, tot ce ţine de promisiuni şi vise de viitor e doar o iluzie ce îi face pe oameni nefericiţi, dar de care se agaţă cu ardoare deoarece le e frică de sfârşit, le e frică de tot ce nu cunosc. Consider că singura frică întemeiată e cea pentru cunoscut, căci cunoaşterea implică responsabilitate, implică pierderea unei libertăţi atât sentimentale cât şi raţionale.
     Iubeam siguranţa, încrederea şi tot ce se putea demonstra ştiinţific, tot ce nu era pus sub semnul întrebării, dovezile, tot ce era scris negru pe alb. Credeam că singurul mod în care pot să fiu fericită e să am siguranţa si controlul vieţii, dar apoi am înţeles că tocmai asta îmi determina suferinţa, că tocmai asta m-a făcut din om, neom. Am înţeles că pentru a trăi fericit trebuie să renunţi la a aştepta ceva, am înţeles că nu trebuie să ai încredere nici măcar în tine, căci niciodată nu vei ştii ce îţi aduce viitorul, iar singurul lucru în care merită să crezi e momentul prezent. Trebuie să renunţi la a trăi în amintiri, de a te refugia în viitor, sperând că o sa fie mai bun, căci singurul mod de a fi fericit e să uiţi de tot ce nu are legătura cu cine eşti acum, pe cine ai alături acum şi ce îţi doreşti să faci acum.
     Lasă-te surprins şi trăieşte aşa cum vrei ACUM.

Poveşti

     Mă vindec vindecându-i pe alţii...
     Ştiu povestea fiecăruia dintre voi, ştiu că el e complexat de trecutu lui, ştiu că ea e prea preocupată să-şi formeze viitorul perfect. Ştiu că el se subestimează şi nu înţelege de ce e iubit, pe când ea nu ştie dacă o să poată iubi vreodată. În timp ce el îşi încarcă timpul ca să nu se mai gândească, ea îşi petrece nopţile analizând. În timp ce el explorează încercând să o uite, ea renunţă la prieteni pentru a se putea gândi la el.
     E suficient să mă uit adânc în ochii voştri să vă ştiu povestea. Rar am nevoie şi de cuvinte pentru a vă înţelege. Iubesc să ascult poveşti de viaţă ale străinilor.
      Am înţeles că faci totul pentru a primi un gram de atenţie şi a fi remarcat, doar pentru că nu ai avut parte de asta când erai mic. Părinţii erau mereu la muncă şi nu aveau timpul necesar să te asculte. S-au ocupat de partea materială a vieţii tale, fără a avea grijă ca sufletul să nu se atrofieze. Nu şi-au dat seama că tu simţi mai mult nevoia unei îmbrăţisări decât a unui cadou scump de care oricum ai să te plictiseşti.
     Am înţeles că eşti timid şi ai un blocaj atunci când trebuie să comunici cu alţii, deoarece mereu ţi s-a spus că tu nu poţi. Nu ai fost apreciat pentru calităţile tale şi mereu s-a cerut de la tine mai mult decât puteai tu oferi. Strădanile tale au fost în zadar, adulţii nu înţeleg afinitatea ta spre artă şi plăcere cu care poţi vorbi de un tablou al lui Picasso, ei îşi doresc să fii mare informatician, să rezolvi probleme cu vectori şi să te scufunzi în probleme cu matrice.
     Am înţeles că ţi-ai pierdut controlul, că nu-ţi mai găseşti liniştea, ai fost puternic mult prea mult timp. Plângi sau râzi fără a-ţi mai păsa de privirile îndreptate asupra-ţi. In fond, nici lor nu le pasă de ce în sufletul tău.
     Am înţeles că nu te poţi deschide, că nu poţi vorbi despre tine. Ai fost rănit, iar acum eşti precaut. Atât de precaut încât ai impresia că nimeni nu merită să te cunoască. Îţi e atât de frică de eşec încât nu mai poţi vedea frumuseţea unui risc.
    Am înţeles că te-ai îndrăgostit atât de tare încât pentru tine nu mai contează nimic altceva pe lume. Ai renunţat la tot ce ai construit o viaţă pentru câteva momente cu cel drag.
     Merg pe stradă şi văd feţe de toate tipuri, dar mai mult le aud povestea. Văd oameni ce au fost puternici pentru că au renunţat. Văd oameni ce au fost puternici tocmai pentru că nu au făcut-o. Oameni puternici care zâmbesc deşi nu au ce mânca şi oameni puternici care au ajuns acolo unde şi-au dorit. Oameni puternici care au curajul de a arăta ce îi doare şi oameni puternici pe care nimic nu-i poate doborî. Şi atunci mă întreb ce e puterea de fapt? Nu e ea însăşi un paradox?
      Ştiu cine eşti şi ce te frământă, ce-ţi doreşti să faci şi ce-ţi doreşti să uiţi, dar nu ştiu cine sunt eu. probabil sunt suma voastră. Am câte puţin din fiecare şi de asta îmi face atât de mult bine să ma cufund în povestea voastră. Mă regăsesc în fiecare dintre voi şi mă vindec printre lacrimile voastre.

Am distrus

      Am distrus o lume renunţând la a ne iubi pe noi. Am distrus natura şi liniştea încercând să umplem goluri pe care le-am creat singuri. Am dat vina unii pe alţii, ne-am urât şi ne-am dispreţuit. Am renunţat la a mai fi oameni cu noi înşine apoi am făcut la fel cu restul. Am transformat totul în agonie şi disperare. Ne-am dedicat cauzelor nobile şi am uitat să avem grijă de noi. Am căutat tot ce ne lipsea în exterior, în depărtare ca mai apoi să ajungem goi cu totul fără cale de întoarcere.
     Ne-am pierdut timpul căutând fericirea în altcineva, căutând pe cineva să ne facă să simţim că suntem întregi, dar nu am făcut altceva decât să mai rupem o bucată din noi şi să o lăsăm oamenilor pe care i-am iubit şi în locurile în care ne-am simţit bine. Ne-am văzut puternici, superiori, aşa că am dăruit câte puţin pe unde am mers, am lăsăt amintiriri tuturor. Ne-am văzut nelimitaţi, invincibili, iar acum stăm singuri incapabili de a mai putea interacţiona, incapabili de a o mai lua de la capăt, trăind în aminterea cuiva şi tot ce ne mai conferă putere să ne ridicăm din e pat e ca poate în acea amintire zâmbeam.
      Zâmbeşti, dar o faci doar în trecut. Îţi aud râsul, dar mereu e undeva departe. Eşti o amintire în sufletele oamenilor. Ţi-ai dorit să nu fi uitat, dar în încercarea disperată de a fi cineva pentru cei din jur ai ajuns nimic pentru tine, te-ai uitat având grijă de alţii.
     Te rog, nu iubi pe nimeni până nu te iubeşti pe tine, nu te ambandona crezând că ai să te mai poţi regăsi, nu renunţa la fericirea ta pentru altcineva, te rog.
      Nu înţelegerea te-a distrus, nu cunoaşterea te-a adus la disperare, ci neputinţa de a schimba ceva în lume. Nu războiele între ţări te-au făcut să ai o părere eronată despre viaţă, ci propria luptă pe care o duci zilnic cu tine, între raţiune şi sentiment. Ideea de a nu putea fi fericit fără a face rău te ţine noaptea treaz. Insomnia ta nu are nimic de a face cu formarea universului ci cu încercarea de a găsi liniştea.
      Te-ai lăsat la pământ cufundat în gânduri...

Gând

     Te câte ori te-am pierdut în propriul monolog si te-am regăsit în discursul unui străin. De căte ori am înţeles că eşti mai mult pentru ei decât pentru mine. De tot atât de multe ori am ales să o iau de la capăt. De tot de atât de multe ori am ales să mă duc pe mine departe, doar pentru a putea fi tu fericit.

     Îţi doreai să ştii cum se termină. Aveai impresia că singurul mod în care poţi să fii fericit e să ai data exactă când ea o sa plece. Astăzi ţi-a demonstrat contrariul, ţi-a arătat că indiferent cât de multe ai ştii despre plecarea ei, despre povestea ei, oricât de mult ai simţi, atunci când ajungi la capăt doare la fel de tare.
     Îţi e dor de ea de atunci, cu cât o vezi mai mult cu atât ţi se face mai dor. Îţi e greu să vezi pe oricine în locul ei, ştii că oricine va veni nu e ca ea, ea era singura care se potrivea aici, inteligenţa ei, sensibilitatea, simţul umorului, sarcasmul dur, nu le vei mai găsi la nimeni. Oricât de mult mi-am dorit locul ei în trecut, acum înţeleg că partea ei de pat va rămâne mereu rece şi goală, căci oricâte ar trece pe acolo nu o vor putea umple.
     Lumea asta a fost făcută pentru ea, nici eu nu-mi mai găsesc locul de când a plecat. Am crezut că o dată cu plecarea ei am să pot începe să trăiesc, am să simt cum e să dispară umbra, dar nu e aşa, era singura care dădea lumină în jurul ei. Acum totul e rece şi lipsit de substanţă, iar tu eşti mai trist ca niciodată.
     Nu mă pot uita la tine fără să o simt pe ea, sunt sigură că şi tu o vezi de fiecare dată când te uiţi în oglindă. Ea avea nevoie doar să zâmbească ca totul să-i fie pus la picioare, dar niciodată nu a abuzat de puterea ei, era mult prea corectă. Probabil că a fost singurul nostru prieten, probabil ca niciodată nu o să ne gândim la ea fără lacrimi în ochi. Merg prin casă şi te văd cum priveşti în gol, te gândeşti la zâmbetul ei, la chicotitul de şoricel pe care îl avea atunci când avea în gând un plan răutăcios. O vezi pe ea aici deşi e departe, iar eu tot ce pot să fac e să mă uit cum dorinţa de a o avea aproape creşte în tine şi să mă simt vinovată că folosesc tot ce era al ei.
      Ea ţi-a înţeles dorinţa de a pune capăt, ea a înţeles că a continua înseamnă uneori a distruge tot ce ai. Ea ştia cât de singur te simţeai înconjurat de oameni şi cât de fericit erai singur. Ea putea să joace şi rolul tău, putea să ducă tot greul în spate pentru a-ţi lăsa ţie timp.
      Incapabil să oferi ceea ce primeai şi condamnat la o viaţă singur.
      A investit tot ce a avut în alţii, iar atunci când a obosit ne-a spus doar să luam ce ne trebuie şi să o lăsăm să doarmă. Ne- a dat fericirea, sinceritatea şi iubirea ei. Nu i-am putut întrerupe somnul. Semn de laşitate sau curaj?

Căzută pe front

     Căzută pentru alţii, fiind nimeni pentru mine. Căzută la datoria de a fi un elev, copil şi prieten model, căzută sub normele societăţii, căzută zâmbind căci aşa se cere.
     Căzută printre strigăte şi urlete atât de puernice încât doar sufletul le mai poate auzi. Rătăcită într-un film mut, unde nici actorii nu mai înţeleg acţiunea. Aşezată pe ecranul mare din sala de cinema, unde oamenii se joacă pe telefon deoarece s-au săturat de şcenele repetitive. Înconjurată de flori alb negru şi copaci ce stau cu susul în jos, privind o lume fără cer.
      Nu există nici bine, nici rău, doar fapte. Nu există fericire sau tristeţe, doar stări. Nu există zâmbete sau lacrimi, ci doar reacţii ale corpului. Lumea e impersonală, la fel ca oamenii. Ochii învaţă să mintă. Tăcerea ce era atât de grăitoare pe vremea în care mai exista speranţă, în sfârşit tace. dacă pâna acum liniştea mă obosea, parându-mi mult prea plină de viaţă, acum aceasta îşi îndeplineşte scopul.
     Metaforele nu-şi mai au sensul, sentimentele trec, iar oamenii nu se mai împotrivesc timpului.. Chiar dacă ploua, chiar dacă e senin, oamenii îşi continua rutină, sunt politicoşi şi indiferenţi, nu spun ce-i doare şi nu se mai ancorează în imaginar, refuză tot ce nu pot înţelege, petrecându-şi anii în zona de confort.
     Îmi era teamă de ziua când cuvintele vor avea doar sensul din dicţionar, când ele vor fi folosite doar pentru a defini alte cuvinte, Doar aruncăm cu vorbe, poate cineva le va auzi.
     Suntem înconjuraţi de răceală şi depărtare.
   

Legendă

     Am continuat încercând sa fiu tu. Căutându-mi liniştea, căutând alinare şi tandreţe, căutând tot ce tu ai şi nu ai vrut să-mi dai. Căutând libertatea peste tot, ca în final să înţeleg că libertatea nu înseamnă să nu ai limite şi obligaţii, ci să îţi creezi singur propriul spaţiu dominat doar de regulile ce îţi fac ţie plăcere. Libertatea absolută nu există, dar noi ca oameni putem atinge o formă a ei, căutând să fim constrânsi doar de ceea ce ne faze fericiţi.
     Am căutat să fiu ca tine, rece şi cu suflet mare, tristă şi sufetul petrecerii, cu privirea serioasă şi plină de glume, ascunsă şi înconjurată de prieteni. Dar nu am reuşit. Mă obosea să fiu tu. Mă obosea să te văd pe tine în oglindă, fără a mai şti cum arăt eu.
     Despărţirea de tu-ul care am devenit a fost mult mai grea decât despărţirea de tine. De data asta eu am ales şi a trebuit să-mi asum. Pe de altă parte am simţit gustul trimfului, revanşei.
     Obişnuiai să-mi spui o legendă, despre o iubire "ce s-a întâmplat" acum mult timp. S-a întâmplat, o ziceai de parcă a fost un accident...După o despărţire bruscă şi fără cuvinte a celor doi, după o perioadă în care singurul mod de comunicare au fost gândurile, ea a decis să îl alunge de tot. A urcat sus pe un munte, şi-a scos amintirile, le-a mângâiat, le-a privit pentru a mia oară, apoi le-a dat drumul în vânt, în speranţa că vor aduce zâmbete pe feţele oamenilor ce le vor găsi. Nu avea ce să-i reproşeze. A extras cuvintele pe care i le-a spus şi le-a dat drumul pe apă, să fie găsite de un navigator care să le ducă acasă, familiei sale. Şi-a crestat pielea, a scuturat-o şi a ars-o. Ştia că lumea nu e pregătită pentru a afla toate secretele pe care aceasta le deţine. Dar fumul s-a risipit, oamenii l-au inhalat. Ce oameni proşti...
     Iubirea nu provoca durere înainte, la început ea aducea doar bucurie, dar acum durerea arsurii s-a instalat adânc în inimile oamenilor, iar iubirea nu se mai poate simţi fără suferinţă. Arde şi azi acolo, mocnit.
     Îmi spuneai asta de fiecare dată când plecai, probabil în speranţa că am să te înţeleg, ceea ce nu ştiai e că eu am făcut-o acum mult timp.
     La ultima despărţirea mi-ai spus şi care au fost ultimele cuvinte pe care ea le-a rostit înainte sa devină una cu muntele: "Eu am rămas pe jumătate, tu eşti cu jumătate în plus, iar oamenirea întreagă plânge pentru iubirea noastră."

Schimbare

     Credeam că mă înţeleg, că ştiu, dar apoi mi-am dat seama că nu e deloc aşa, nu înţeleg şi nici nu cunosc.
     Cum putem susţine că ne cunoaştem atâta timp cât atunci când ne punem în pat după o zi plină, suntem cu totul altă persoană decât cea care s-a ridicat din pat dimineaţa, suntem altcineva cu toate că sfârşim ciclul unei vieţi în aceleaşi aşternuturi prăfuite, pline de gânduri şi îmbâcsite cu lacrimi.
     Nu sunt nici mai bun, nici mai rău decât cel care am fost. Sunt cu totul altcineva, niciun gând nu mai coincide.
     Să nu-ţi fie frică că sentimentele pentru cei din jur se pot schimba în timpul zilei. Ne schimbăm şi ziua, dar atunci se schimbă ideile despre lume, idealurile, motivul pentru care trăim, dar noaptea, atunci când nimeni nu ne vede, se schimbă sentimentele.
     Întâmplările de peste zi se resimt doar noaptea, e de parcă creaturi din ceruri, din adâncurile apelor şi ale pământului ies la suprafaţă, se aşează alături de tine, te mângâie şi-ţi vorbesc.
     Să nu-şi fie frică, dacă de dimineaţă îţi spun că te iubesc cu siguranţă am să o fac şi seara. Dar noaptea! Vai! Cand vine noaptea! Raiul nu mai e Rai, Iadul nu mai e Iad, sunt amândouă pe Pământ. Raţiunea şi emoţia se îmbină, apoi se desprind, se joacă cu tine, te duc în apogeul disperării, apoi te ridică în măreţia liniştii.
     Sunt oamenii aşa frumoşi când dorm pe cât se spune? Nu. Nu au cum să fie pentru că atunci pornesc războaiele. Cele mai sângeroase războie se dau în înteriorul oamenilor, atunci e cea mai mare vărsare de sânge. Ca şi cum toate spiritele ce au fost pe Pământ sau care urmează să vină se strâng , făcând să se piară tot ce aveau oamenii bun sau rău. Nu mai sunt nimic. Nimicul... Binele are frumuseţea lui, răul deseori e mai frumos ca binele, dar nimicul, el nu e nici urât nici frumos. Aş putea spune că nu e deloc, dar apoi privindu-te dormind îmi dau seama că această ipoteză e cât se poate de falsă.
     Adorm lângă tine fiind eu şi mă trezesc lângă un străin fiind altcineva.
     Cum să-ţi păstrezi sănătatea mintală într-o lume a incertitudinii, a suferinţei din iubire şi a extazului din supărare.
     Deşi mă schimb în fiecare zi ce trece, o parte din mine îşi păstrează vechile obiceiuri. Râd atunci când sufăr şi plâng atunci când sunt fericită. De ce caut în afară elemente concrete când eu sunt singurul abstract din viaţa mea. De ce mă amăgesc aruncând cuvinte pe pagini, de ce mă rătăcesc în gânduri fără destinaţie şi refuz să fac lucrurile în ordinea lor firească?

Perfect

     Perfect...

     Oamenii sunt limitaţi oricât ne-am dori să nu vedem asta. Nu putem să facem nici jumătate din lucrurile pe care ni le dorim. Oricât am vrea să credem că viaţa e aşa cum ne-o facem, oricât am vrea să controlăm totul, suntem doar pioni pe o tablă de şah prăfuită şi veche. Niciun pion nu se mişcă, nu înaintăm, nu mergem înapoi, nu câştigăm şi nici nu pierdem. Observăm regi şi nebuni, dar toţi suntem în aceaşi mizerie, incapabili să ieşim din cursul monoton al vieţii. Poate că nu avem aceeaşi statură, acelaşi grad, poate că nu suntem la fel de înalţi, poate că ne adresăm politicos altora, dar suntem la fel de neînsemnaţi. Poate că unii dintre noi reuşim să ne mutăm pe tabla de şah, dar atunci când vine rândul adversarului, primim doar tăcere şi tot ce am reuşit să facem e să ne îndepărtăm de zona în care mai puteam primi un zâmbet, fără a ne putea întoarce.

     Apar ploi şi vijelii, dar nimic nu distruge ordinea ce domneşte în jur, adversarul tace...

     Totul pare perfect şi asta pentru că nu cunoaştem altceva. Incapabili să ne imaginăm un alt fel de a fi, de a trăi, un alt fel de a ne juca, rămânem închişi într-un mozaic alb-negru sperând la mai bine. 

     Unii oameni spun că sentimentele sunt perfecte, că omul prin natura lui e perfect, dar atunci de ce nu suntem fericiţi? De ce suferim de incapacitatea de a iubi? De ce mai există speranţă? Acolo unde e perfecţiune, speranţa nu-şi mai are rostu, acolo unde există iubire, există şi perfecţiune.

     Revolte, strigăte, oameni ce plâng fără încetare, oameni ce se înjură şi se rănesc, asta văd de fiecare dată când pun capul pe pernă şi închid ochii. Încerc să-mi imaginez o altfel de lume, una perfectă, dar apoi realizez...Perfecţiunea nu e nici măcar în vis...

     Se vorbeşte des despre perfecţiune, dar toate discuţiile sunt abstracte, iar noi avem nevoie de concret.

       

Ce zi

     Cea mai tristă zi din viaţa unui om e cea în care realizează că doar persoanele pe care le iubeşte ajung să îl cunoască cu adevărat şi tocmai ele sunt cele care o merită cel mai puţin. Persoanele care îl iubesc vor fi mereu cele date la o parte, ele vor fi cele care îl vor privi de la distanţă şi vor vedea cum se distruge, fără a putea interveni. Cea mai tristă zi e cea în care realizezi că nu contează ce iubeşti, ci ce te iubeşte. Cea mai tristă zi e cea în care realizezi că spunând adevărul te sabotezi.
      Nu îmi mai e frică că am să mă împiedic de o piatră pe stradă, îmi e frică că am să mă izbesc de ziduri de egoism şi invidie, am să privesc iluzia fericirii, am să privesc feţele oamenilor pe care îi numeam prieteni cum se îmbată în zâmbete pline de ură şi răutate. Îmi e frică de priveliştea în care oameni se simt bine de mizeria pe care au creat-o. Iluzia binelui şi a fericirii te îngroapă şi nimeni nu va mai putea să sape după tine.
     Degeaba ajungi deasupra tuturor, degeaba eşti deasupra lumii, degeaba priveşti în jos, căci tot ce vei vedea va fi arid.
     Doar cei ce îşi cunosc limitele le pot depăşi..
     Ce faci atunci când iubeşti doar oameni mizerabili si mai ales ce faci atunci când aceştia îţi raspund iubirii?
     Oamenii nu-s făcuţi pentru a face bine. A fi nebun înseamnă a fi bun, "ne-ul" din faţă e doar o iuzie, o amăgire, aşa cum e viaţa însăşi. Mai bine îmi petrec o viaţă în nebunie, decât să-mi arunc principiile, să calc în picioare adevărul în care trăiesc.
     Prefer singurătatea în favoarea relaţiilor dăunătoare. O viată plină de răsărituri privite singur sună mai bine decât o viaţă în care să fii infectat de cei din jurul tău. Prefer să privesc cerul cu lacrimi în ochi, decât să privesc dezastrul în ochii cuiva.
     Plâng din când în când pentru a putea elibera rugina ce se strânge, pentru a începe o nouă zi cu naivitatea şi credibilitatea unui copil că mâine oamenii vor fi din nou buni.

O vara departe...

     O vară în care oamenii sunt departe, în care sentimentul de siguranţă îşi pierde din intensitate. Oare de ce ştiam încă din primăvară ca asta va fi o vară a celor căzuţi, a nuanţelor de mov şi a lacrimilor uscate pe obraz?
     Dacă lumea uitase înainte ce e dorul, acum sigur şi-a adus aminte. Poate că e mai bine ca vara să îţi fie dor.
     Nu cred în inimi frânte sau în iubiri pierdute, cred doar în amintiri, în priviri întipărite pe retină, în zâmbete ce îţi apar atunci când închizi ochii. Cred prea mult în fericirea de atunci şi prea puţin în cea de acum. Cred pre mult în ziua de mâine, încât uit că o am pe cea de azi. Nu e oare ciudat cum nu ajunge niciodată să fie mâine? Nu e ciudat cum mereu când deschizi ochii e azi. Mi-ar plăcea să trăiesc doar când e mâine, mâine sună promiţător, mâine sună plin de iubire, mâine sună a adevăr şi totuşi îmi pare rău că nu pot să te iubesc mâine...
     Poate de asta pare azi atât de trist, iubirea mâine nu există, iubirea rămâne azi. Poate iubirea transformă mâine-le mereu în azi. Mâine doar ai fi şi atât, mâine nu ai avea griji, mâine nu ţi-ar părea rău şi mâine nu ai iubi cu disperare...
     Oare de ce e lumea plină de întrebări, oare de ce sentimentele nu se pot transmite prin vorbe, oare de ce totul îşi pierde intensitatea atunci când e spus sau scris?
   

Despărţire

     "Despartirile se nasc si mor"

      Despărţirile sunt partea mea preferată din viaţă, atunci uit şi o iau de la capăt. Un sfârşit neutru, ca cele din filme, ce te enervează atât de mult, dar care mie îmi plac la nebunie. Cu încă o despărţire o să devenim în sfârşit persoana potrivită unul pentru celălalt, dar o sa fim separaţi tânjind după micul nostru joc. Ţie o să-ţi fie dor de momentele în care refuzam să-ţi vorbesc, iar mie o să-mi fie dor de zilele în care aş fi dat orice să-mi trimiţi un mesaj în care să-mi spui cât de dor îţi e. Încă o despărţire şi o sa murim împreună ca să ajungem sa fim separaţi, înca o despărţire ca să înţelegem ce frumoşi eram împreună şi ce bine ne e doar cu amintirea..
    Atât îti mai cer, o despărţire, îţi cer asta ca şi cum ţi-aş cere un copil, dar te rog, te rog din suflet fă să se mai  nască o despărţire, una cum nu au mai fost, una în care să-mi spui cât de mult mă iubeşti, în care să ma ţii în braţe, o despărţire pe peronul gării, în care să-mi juri iubire veşnică deşi ştim amândoi că aşa ceva nu o să existe pentru noi...
     Viaţa e doar un şir de despărţiri şi vai ce frumoase sunt! Trăiesc cu adevărat atunci când plec şi ce bine îmi e să te văd printre lacrimi cum îmi faci cu mâna. Oamenii se iubesc cu adevărat doar atunci când se despart definitiv. Împăcările după o despărţire sunt amare, oamenii nu pleacă pentru a se întoarce, oamenii plecă pentru a-ţi trăi în amintire, iar dacă noi nu suntem în stare să simţim viaţa, măcar amintirea noastră într-o inimă frântă să trăiască cu zâmbetul pe buze. Căci mereu după o despărţire vei iubi cum n-ai mai iubit.
     Oamenii au nevoie de iubire sau de iluzia ei. Dar ne iubim doar atunci când nu ne mai avem, iar atunci când ne săturăm de iluzie, plecăm, plecăm pentru a fi iubiţi. Unii nu au curajul de a face pasul despărţirii, probabil le e frică de iubirea autentică, iar de aici s-a născut zicala "până ce moartea ne va despărţi", pentru cei ce n-au curajul de a face pasul acesta singuri, pentru cei cărora iluzia le e de ajuns.
     Mai da-mi o despartire, să pot să fiu întreagă, mai dă-mi o despărţire să te pot iubi...
     Romanţa nu e îm gesturi tandre, la lumina lumânărilor, sub cântecul de chitara, romanţa e în ultimele cuvinte adresate unul altuia, în ultimul vers fredonat împreuna, în ultima strângere de mână şi ultimul fluturat de batistă.

Dragi parinti...

 Dragi părinţi,

     Fiţi prieteni cu copiii voştri înainte de orice. În lumea în care trăim prietenii sunt mai greu de găsit ca orice şi dacă voi, singurele persoane de pe lumea asta care reuşiţi să iubiţi necondiţionat, care reuşiţi să treceţi peste orice greutate pentru sufleţelul de lângă voi nu reuşiţi să-i fiţi prieten, e degeaba. Dacă îi oferiţi prietenia, va şti să caute în viaţa lui doar relaţii de calitate, relaţii bazate pe încredere şi respect. Degeaba îl certaţi, degeaba îi interziceţi anumite lucruri, căci atunci când o să închideţi un ochi va face exact ce i-aţi spus să nu facă, dar atâta timp cât poate discuta liber, cât poate dezbate anumite comportamente, anumite situaţii, decizia luată în final va fi una în cunoştinţă de cauză, iar daca şi în acest caz va fi una greşită măcar veţi putea acolo să remediaţi pagubele.
      Copiii sunt pe o scară a evoluţiei, cu suişuri şi coborâşuri simt nevoia de nou, simt nevoia de a se găsi, de a-şi descoperi personalitatea, de a-şi creea o lume în care să poată să trăiască fericiţi, iar din cauza asta deciziile lor vor fi des dramatice, fără sens, unele îi vor duce mulţi paşi în spate, altele îi vor arunca în faţă, iar apoi vor fi confuzi, nu vor înţelege cum au ajuns în acel loc şi ce ar trebui să facă. Sunteţi singurii care îi pot ţine de mână în asemenea momente. Singurii ce le pot alina drumul. De multe ori nu o să-i înţelegeţi, nici ei nu o fac mereu, nu le cereţi explicaţii când nu au cum să le dea, nu le cereţi mai mult decât pot face, dar să-i ţineţi de mână. Povara e doar a lor, cea mai mare greşeala ar fi să o căraţi voi. Sunt mai puternici ca voi, văd viaţa atlfel. Pentru ei problemele cele mai mari sunt legate de cum să  cunoască mai multe despre lume, despre partea ei ascunsă, problemele lor nu au legătură cu banii, cu relaţiile ce se termină, sau cu greşelile din trecut pe care le regretă. Problemele lor sunt mult mai profunde de atât. Au legătură cu apariţia universului, existenţa unei divinităţi, probeme legate mai mult de interiorul propriei persoane decât de exterior.
     Generaţiile se schimbă, timpurile se schimbă, iar refuzul nostru de a ne adapta la acestea determină conflictele. Niciodată nu îi veţi putea determina să reacţioneze aşa cum o faceţi voi, o să va ia peste picior, o să râdă,  o să vă zâmbească spunând că sunt prea tineri să se gândească la viitorul pe care îl au, sunt prea tineri să ia decizii, prea tineri să fie serioşi, dar mai ales prea tineri să renunţe la greşeli.
    Să nu vă doriţi un copil care nu face greşeli, să nu vă doriţi un copil care nu se pierde încercând sa găsească răspunsuri, căci acela nu va învăţa nimic. Acel copil nu se va descurca în viaţă, acela e copilul ce nu o să trăiască fericit, acela e copilul care o să se gândească la trecutul său şi nu va vedea nimic.
     Veţi fi nedreptăţiti, mai mult ca oricine şi o meritaţi cel mai puţin, dar aţi fost şi voi la rândul vostru copii, iar atunci când o să vreţi să luaţi o măsură drastică, gandiţi-vă la perioada în care şi voi aţi fost opriţi din a va exterioriza sentimentele, trăirie şi părerile.
      Un copil trebuie să creasă în iubire şi totuşi un copil nu trebuie ferit de explicaţii dure. Unui copil îi trebuie prezentate faptele ca atare, nu-l feriţi de adevăr doar pentru că e posibil să-i smulgă inocenţa şi să-l facă să privească lumea în alt mod, căci tocmai acest comportament îl va determina să se închidă, îl va determina să caute adevăr în părţi mai puţin frumoase.
     Lăsă-l să aleagă cu prorpiul cap, să aleagă în funcţie de ceea ce simte el și va fi rănit, și vai cât o să-l doară, cât o să plângă, iar atunci tu să-i fi aproape, să-i arăţi cum fiecare alegere are  consecinţe, să-i arăţi cât de greu e să duci o viaţă echilibrată.
     Prietenia voastră, a prinţilor e tot ce-l poate face complet. Atunci când o să greşească, o va face la un moment dat, o va face pentru că e tânăr, pentru că are nevoie de asta, dar atâta timp cât ştie că îi sunteţi prieteni o să vină la voi, iar sfaturile voastre sunt singurele ce nu vin din egoism, ce au în vizor doar fericirea lui.
      Dintre toţi oamenii aveţi cea mai grea slujbă de pe pământ şi totuşi nu sunteţi plătiţi pentru ea, desi o să pară că daţi greş, că orice aţi alege nu face decât să ducă lucrurie din rău în mai rău, dar atunci e momentul în care totul merge spre mai bine, ca atunci când trebuie să sari un obstacol mare te dai câţiva paşi în spate.
       Adaptaţi-vă vremurilor în care trăiţi, ideilor nonconformiste, schimbării și decizilor nechibzuite, iar atunci el se va adapta stabilităţii, responsabilităţii și decizilor raţionale.
 
   
       

Drag copil

  La muţi ani, drag copil!

      Să fii mai mult copil decât orice. Să păstrezi inocenţa şi frumuseţea pe care aceştia o au, zâmbetul sincer şi suspinele ce parcă fac pământul să tremure. Ochii expresivi ce te privesc cu cuvinte, buzele ce tac şi atunci când se mişcă. Atât de simplu şi atât de direct, fără frică de eşec, de dezamăgire, fără ignoranţa, doar putere.

      Cred că viaţa e despre a rămâne mic, dar în ultima vreme ne e atât de greu să facem asta. Copiii nu mai sunt copii de la vârste fragede, unii chiar înainte să-şi de-a seama cum e de fapt să fii copil.

     "Mi s-a spus la mulţi ani azi, dar nu am simţit deloc că ar fi ziua mea." mi-au spus mule persoane asta azi şi le înţeleg pe deplin. Ne trezim dimineaţa, ne îmbrăcăm mecanic în uniforma de zi cu zi, care a ajuns să ne strângă, să ne incomodeze, parcă ne ia din entuziasm, odată cu ea ne afisăm şi masca de elevi serioşi ce nu au voie să râdă sau să se bucure, de elevi ce fac doar glume de "bun simţ" legate de o lecţie la mate studiata în avans. De elevi cărora nu le mai e permis să-şi exprime ironia sau dezacordul, de elevi ce sunt controlaţi de starea de spirit a profesorului. Cu ochii in lacrimi şi măcinaţi de griji ne petrecem ziua stând pe un scaun 7 ore, zâmbind mecanic atunci când omul cu arma de foc, catalogul, intră în clasă ca apoi să ne întoarcem la gândurile noastre, departe de sala de clasă.

     Cu ce drept, tu ca om "mare" îţi permiţi să ne faci nouă urări azi, când tu eşti cel care ne smulgi din copilărie şi asta doar pentru ca eşti frustrat că nu ţi-ai păstrat-o pe a ta. Cu ce drept, azi mai mult ca în toate zilele ne ceri să gândim raţional, ne scoţi la tablă şi ne batjocoreşti.

     Poate că a venit vremea ca fiecare să privească puţin în interiorul lor şi să regăsească acolo partea de copil, tolerant si plin de viaţă. Partea aceea care ştie să se bucure şi atunci când munceşte, care e fericită atunci când şi altii sunt fericiţi, nu cea care se bucură când altii sunt mai prejos, nu cea care zâmbeşte cu răutate atunci când vede că altul e scufundat mai adânc in noroi. Ne bucurăm de necazul altuia fără a vedea că acelei persoane îi este întinsă o mână de ajutor pe când noi nu avem pe nimeni în jur.

     Fiţi copii şi uitaţi de prejedecăţi şi critici, fiţi copii încă o dată şi nu o să vă săturaţi de asta toată viaţa.

     Te rog ca de azi să fii din noi cine erai înainte ca toate grijile să se năpustească asupra ta, sa fii din nou fericit, te rog ca azi, mai mult ca oricând să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, să-ţi susţi punctul de vedere, să te afirmi şi să ripostezi când ţi se face o nedreptate cu calm şi înţelegere.

     Bătrânii au ajuns să fie mai copii ca noi si dacă aşa stau lucrurile îmi doresc să fiu bătrân. Dacă doar atunci o să fim respectaţi pentru ceea ce gândim, dacă doar atunci cei din jur o să ne ia părerea în considerare, daca doar atunci o să avem ceva de spus, atunci vreu să ma angajez bătrân. Să fii copil nu înseamnă să nu ştii, nu înseamnă că nu eşti capabil să gândeşti, chiar din contră, copiii  gândesc cu bunătate, cu iubire şi atunci revin,cu ce drept, tu om ce nu asculti şi părerea atora, tu om ce te vezi superior, ce mă obligi pe mine să fiu ca tine, să gândesc cum faci şi tu, tu om ce mă opreşti din a mă exprima şi a fi creativ îmi urezi azi de bine?

Sistem

     Trec anii şi odată cu ei trecem şi noi. Timp e cât vrem noi să fie, dar noi nu suntem atât cât timpul şi-ar dori să fim.
     De ce să pierzi o viaţă încercând să fii cel mai bun într-un sistem făcut de oameni inculţi, de ce să lupţi pentru  a-ţi demonstra inteligenţa într-un sistem în care totul se măsoară în 10 şi 2. Pentru ce să iroseşti tot ceea ce eşti, ceea ce te defineşte, pentru a te conforma într-un ideal inventat cu ani în urmă, un ideal pe care cei ce-şi permit îl îmbunătaţesc. Un ideal ce niciodată nu e perfect. Un ideal ce mai trebuie şlefuit.
       Felicitări, eşti şef de promoţie, eşti exact aşa cum au vrut alţii să fii, ai ajuns cineva, dar acel cineva nu te defineşte.
      Am intrat aici plini de viaţă, cu o imaginaţie bogată de care alţii se tem, avem puterea, e la noi, avem energia şi inovaţia necesara de a rezolva probleme mult mai grele decât cele de matematică sau genetică, Dar apoi ni s-au dat numere ce ne definesc şi în loc ca lor să le fie frica de noi, am ajuns să ne temem, să luptăm pentru a intra în categoria oamenilor cu două cifre în piept.
     Ne-am distrus nervii, poteţialul, dorinţa şi tot ce aveam deosebit pentru a ne integra, pentru a fi aşa cum ne era dictat, iar apoi ne-am bucurat, ne-am simţit împliniţi, plângeam de fericire când eram decoraţi cu premii, când ne vedeam în faţa şcolii cu coroniţă pe cap. Incet am realizat ca nu despre asta e vorba, tot ce am învăţat nu m-a ajutat niciodată sa trec peste o problema din viaţa reală, toate lucrurile pentru care am muncit s-au dovedit nimicuri în faţa a ceea ce înseamnă să paşeşti singur afară, în lumea reală. Eşti învăţat să fii bun, drept, cinstit, să zâmbești, să fii pliticos, apoi tot ei se comportă cu tine după bunul plac spre propiul amuzament. Eşti format de oameni ce vorbesc automat fără a gândi ceea ce spun, eşti format de oameni ce au fost formaţi la rândul lor de cei ce iși permit să facă asta. Ai nevoie de ei şi ei au nevoie de tine, doar că ei sunt mai şmecheri, fac ce vor cu tine, te distrug cu totul apoi te premiează pentru asta.
      Am luptat şi eu pentru astfel de "virtuți", cred că cu toţii ne-am dorit ca măcar o data să fim apreciaţi pentru efortul depus, dar odată ce am înţeles ca sunt recompensată pentru propria ignoranţă am renunţat la a mai învăţ pentru un număr după care sunt catalogat.
      Văd zilnic oameni care te consideră inteligent după notele din carnet şi diplomele din dosar şi atunci îmi dau seama cât de puţin înteleg ei dacă se lasă manipulaţi de cei la care e aşa zisa putere. Valoarea omului nu se găseşte pe o foaie de hârtie ce poate să fie oricând distrusă, e în modul lui de a fi, de a se comporta, de a vorbi, dar mai ales de a gândi, iar atunci când tu ştii doar ce să gandeşti, nu şi cum, deja devine o problemă.
      Vânam note, ca toţi ceilalţi colegi ai mei, vânam o identitate care nici măcar nu mi se potrivea, vânam ceva impus, eram pe o pistă greşită crezând că la capătul ei am să găsesc împlinire. Îndrăznesc, acum, după ce am realizat toate astea, să mai strig câte o persoană "media 10" sau "media 5", în sinea mea râd, gândidu-mă cum aleargă oamenii aştia după nimic, neştiind câte obstacole sunt atunci când drumul ales are o linie de sfârşit, când chiar alergi spre ceva.
     Privesc roboţi cum merg şi umbre pline de viaţă ce încearcă să le atragă atenţia. Privesc cum viaţa din oameni piere şi moartea li se aşterne pe chipuri. O moarte a conştinţei, o moartea a unui vis, o moarte a dorinţelor, o moarte a identităţii.
     Alege să faci ceea ce-ţi place şi fii cât de bun poţi tu în asta. Renunţă la prejudecăţi şi accepta ceea ce nu poți schimba. Alege ca ziua de luni să fie o zi în care faci ceva pentru tine, o zi care să-ţi aducă bucurii. Extrage tot ce e bun și observă tot ce nu-ţi e de folos de la distanţă şi cu zâmbetul pe buze. Fii cine îţi doreşti să fii, fii cine simţi că eşti şi mândreşte-te cu asta. Nu eşti o marionetă, eşti cel care decide. Doar atitudinea ta contează la ce fac alţii, reacţia şi puterea de înţelegere. Nu te compara cu feţele zâmbitoare şi sufletele distruse, nu compara doi oameni, nu compara nimic niciodată. E normal să fii confuz, să te simţi pe nicăieri, să simţi că nu te potriveşti în povestea asta, pentru că nu e povestea ta, pe asta o scrii singur. :)
   

adevăr

nu mai pot să fiu, nu mai vreau să fiu, întrebările mă obosesc, dar vreau să ştiu. vreau să te ştiu, să te cunosc, ca mai apoi să-mi dau seama că tocmai aceasta necunoştere a adevăruui va prelungi iubirea. imi e atât de frică ca o să existe o dată de expirare, încat uit să mă bucur de ceea ce am. îmi e atât de frică că ai să pleci încat îmi vine să plec eu. îmi e atât de bine lânga tine încât simt nevoia să  mă ascund undeva unde nu ma poţi găsi. mă regăsesc si mă speri. dacă fug as fi laş, nu-mi plac laşii, vreau să fiu eu, dar lângă tine  sunt şi mai mult de atât. nu-mi promite si nu-ţi cere iertare, nu o face, căci eu n-as putea sa fac la fel pentru tine şi asta mă sperie. eu nu promit, nu promit căci promisiunile lasă urme adânci ce nu se vindeca, promisiunea crestează şi distruge. promisiunea e minciună, eu vreau adevăr. vrei să fii adevar pentru mine?

Primăvară

      E primavară. Înca imi e dor de tine... Ţi-am spus ce frumoasă erai astă-toamnă? Ce n-aş da să te mai văd aşa, străluceai, ne ţineam de mână, simţeam vântul mângâindu-mi părul, simţeam, în şfârşit simţeam. Toamna a fost cea care m-a schimbat...toamna, dar acum e primăvară.
     Primăvara oamenii sunt fericiţi, primăvara oamenii se îndrăgostesc, dar eu iubesc toamna...trăiesc doar când eşti toamna, iarna ma dezuguşti, iar primăvara îmi e atât de dor că nici nu pot să te văd.
     Ce fel de floare eşti?  Ce se ofileşte primăvara? Ce fel de persoană eşti? Să ma ţii de mână şi apoi să-mi dai drumul, dar trebuia să ştiu, trebuia să ştiu de la început că tu nu stai, eşti ca vremea, iar asta nu e primăvara mea. Mi-ai spus de la începu că te ascunzi, că sentimentele tale rămân în cuşcă, dar apoi ţi-ai pierdut controlul şi lăsai să iasă la iveala totul, acum îmi pare rău că nu te-am ascultat când mi-ai spus sa fug cât mai departe.
     Am început să scriu implorând oamenii din jurul tău să aibă grijă de tine, pentru că am văzut că eu nu-s cel care ar putea să facă, am început apoi mărturisind câte puţin, părea o scrioare de la un fost, dar eu nu am fost niciodată unul...ai fost prea ocupată să te uiţi în exteriorul tău, la oamenii ce trec pe stradă şi pe mine nu m-ai văzut, deşi eram atât de aproape de tine. Te-ai rătacit, te-ai rătacit şi-ţi place, îmi e frică. Vreau să te găseşti, să mă găseşti. De ce nu înţelegi că fără mine nu o să fii niciodată întreagă? De ce nu înţelegi că ai nevoie de iubirea mea? Chiar dacă nu vrei, trebuie să mă iubeşti şi să mă accepţi. E primăvara şi tu tot nu poţi trece peste nămeţii iernii.
     Am înceut prin a fi prietenul tău, am încercat să fiu acolo pentru tine, să mă iubeşti, dar ai ales să ma urăşti şi o dată ce mă uraşti pe mine te urăşti şi pe tine, Am impresia că de fiecare dată când vorbesc cu tine, vorbesc cu mine. Poate eşti doar în imaginaţia mea. Îmi scriu scrisori, scriindu-ţi ţie. Când o să înţelegi că ai rupt o parte din tine, şi m-ai creat? Sau poate eu am rupt o parte din mine şi te-am creat. Cine eşti? Eşti, măcar? Dar eu? Eu sunt?
     Fugi împreuna cu vremea, eşti ploaie când ploua, eşti fulgere şi tunete, îţi cade podoaba toamna, eşti rece când ninge, îngheţi, dar acum de ce nu înfloreşti? Eşti un morman de noroi, oamenii se scutură după ce trec pe lângă tine, ai pălit, farmecul tău nu mai e, nici al meu nu mai e...dar eu mai am puterea să rezist, să încerc. Sunt parte din tine ce refuză să se piardă, sunt cel care nu vrea să zboare, să alerge, vrea sa fie şi atât.
     Ne vedem la vară, primăvara asta nu e pentru noi...

Scrisoare

     Draga mea, să crezi în puterile tale, să crezi în educaţia pe care ţi-am dat-o, să crezi în copilul pe care l-am crescut, să crezi în zâmbetul pe care îl aveai când veneam acasă. Draga mea, să crezi în tot ce erai cândva.
      Distanţa doare, ştiu, dar tu eşti puternică şi ştiu că distanţa dintre noi nu are legătura cu km, dar în viaţă des suntem separaţi de cei pe care îi iubim. Eşti mare acum, iar eu nu mai am dreptul să te îndrum, am pierdut acest drept acum mult timp, dar cu toate astea încă mă simt în măsură să-ţi spun câte ceva.
     Respectă-te şi ai curajul să spui "nu" atunci când simţi, impune-te, să nu depinzi de alţii căci tu, singură poţi să faci orice. Nu te îndoi de sclipirea de inteligentă din ochii tăi pe care am recunoscut-o înca de când ne jucam împreuna prin casă. Nu uita să te joci, joacă-te draga mea şi atunci când  să ai parul nins de atâtea griji. Dansează, draga mea şi atunci când afară tună şi fulgeră, dar cel mai important dansează atunci când înăuntrul tău se dă cea mai mare lupta. Cântă draga mea, fără frică, cântă când alţii tac şi taci când alţii cântă.
     Nu lăsa pe nimeni să-ţi fure visele, nu lăsa pe nimeni să ia decizii pentru tine, nu lăsa pe nimeni să ocupe o prea mare parte din inima ta, ştii prea bine ce se întâmplă când faci asta. Oferă respect tuturor şi nu te lasă intimidată, fii asa cum trebuie să fie orice doamnă. Aranjează-te, dar fii naturală, nu te ascunde şi nu purta măşti. Să ai spatele drept şi privirea clară, vorbele ce-ţi ies pe gură să fie demne de tine. Ai grijă la ce spui, e o artă să vorbeşti, e o artă să fii femeie.
     Te-am lăsat un copil, iar acum când te văd eşti o doamna, îmi doresc uneri să te mai protejez, să cert un băiat ce întoarce capul după tine pe stradă, să ţin molară băieţilor ce au tupeul de a striga după tine, dar apoi observ cum tu singură îţi întâreşti paşii şi prin simple miscări îi faci să înţeleagă că tu nu accepti astfel de comportamente. Le arăţi că tu meriţi respect, le arăţi ca nu aşa trebuie să te comporţi cu o femeie. Uneori, îmi doresc ca eu să fi fost cel care te-a învăţat asta, dar tu ai învăţat singură si poate aşa ai făcut-o mai bine ca oricine.
     Draga mea, iubeşte-te şi fii îngăduitoare cu tine. Draga mea, nu mai eşti un copil, ai crescut, Acum, când te văd, te privesc, parcă nu te mai recunosc, eşti frumoasă, eşti elegantă, esti perfectă. Sunt doar vorbele unui umil ce nu a putut să-ţi asigure tot ce aveai nevoie, ce nu ţi-a arătat grija pe care o meritai, dar acum tot ce mai pot să fac e să sper că vei găsi pe cineva care să aibă grijă de tine şi să te trateze aşa cum eu nu am ştiut. Pe cineva care să se joace cu tine aşa cum făceam noi. O să vină o vreme când zâmbetul acela minunat îţi va apărea pe faţă la venirea altcuiva, o să vină vremea când o să uimeşti pe atcineva cu ideile tale năstruşnice. O să vină vremea... eu pe a mea am pierdut-o, cum te-am pierdut şi pe tine, te-am pierdut...

Altceva

     -Ce e în mintea ta?
     -...
     -Ai persoane care simt. Poate că tu nu simţi tot, dar eu văd dincolo de asta. Din cauza acestor mici omuleţi, simţi mai mult decât oricine şi totuşi tu nu eşti conştientă de asta. Poate eşti asemeni unei lumini prea puternice ce orbeşte tot ce în jur, sau poate partea din tine ce iubeşte indiferenţa e mai aproape de inimă. E cea mai dură parte a ta, le întrece pe cele care urăsc, nu e mare, dar atunci când iese la suprafaţă nu are cum să nu te sperie. Atunci când ea deţine controlul te simţi singură, toată lumea se îndepărtează de tine, iar la un moment dat ajungi să regreţi că permiţi cuiva care îţi face atât de mult rău să-ţi controleze mişcările, dar apoi iubeşti singurătatea şi te bucuri de ea, iar acesta e momentul când indiferenşa se retrage, a pierdut lupta.
     De-a lungul timpului am avut noroc să-ţi cunosc diverse părţi şi cea mai frumoasă mi s-a părut cea care iubeşte tristeţea, ea e şi cea care scrie, care se plimbă şi care citeşte. Stă şi cel mai mult la suprafaţă, e îndragită de toţi străinii, dar prietenii tăi, propriii omuleţi nu o plac deloc. Le pare indecisă şi copilăroasă, dar asta doar pentru că e mult mai inteligentă decât ei şi de asemenea, le ia din atenţie, sunt geloşi. E atât de independentă, atât de puternică, vede ceva trist în orice frumos, emotiiţe ei sunt dintre cele mai frumoase, e o plăcere să o însoţeşti la plimbare. Uneori simte ura celorlalţi, simte cum e privită ciudat şi se retrage. Mai revine atunci când suferinţa e prea mare pentru restul, vine să-i salveze. Omuleţii nu suportă prea mult, uneori e chemată doar din cauza unui tablou pe care nimeni nu-l înţelege sau un vers ce are nevoie de mai multă atenţie.
      Ai persoane care te urăsc, te sabotează, te distrug, iar apoi cele care te iubesc apar şi te vindecă pentru a suporta următoarele răni. Un ciclu nesfârşit.
      Am ajuns să înţeleg de ce eşti aşa de diferită, în tine se dă o luptă continuă. Iubeşti ura şi urăşti să iubeşti şi toate astea pentru că prietenii tăi nu ajung la un acord. O parte din tine iubeşte să scrie, alta vine şi şterge tot spunând că sunt doar prostii, nimeni nu ştie de câte ori refaci ceva din cauza asta, cât de mult timp îţi ia să-i îmapci pe toţi.
     Dimineaţa te trezeşti alături de prietenul care te îngrijeşte, te pregăteşte pentru o nouă provocare, te alintă, te ajută să te speli, să mănânci, dar noapte te culci alături de cel ce te dispreţuieşte, simte tot ce ai greşit, simte fiecare defect, simte trecutul şi viitorul, el însuşi fiind o greşeală. Mereu m-am întrebat cum de a apărut el aici şi de ce nu pleacă. Noaptea toate prind viaţă şi visează, atunci eşti tu cea întreagă, fuzionezi complet. Eşti atât de mare în acele momente, nu mă satur să te privesc.
      Uneori iese la suprafaţă bătrânul din tine, joacă şah şi vorbeşte de vremuri de mult apuse, vorbeşte ca şi cum ai fi trăit o sută de ani, uită că ai doar şaisprezece. Această parte matură e atenuată de prezenţa copilului. El ţipă, cântă şi dansează, nu tace niciodată, nu stă o secunda. Ma sperie partea asta a ta, mă retrag atunci când apare şi aştept să se calmeze apele.
      Te întrebi de ce nu te cunoşti? Nu ai să o faci vreodată. Nu eşti niciodată tu când vorbeşti cu cineva.
      Nu mai plânge ca o prostuţă, acum e timpul meu să vorbesc. Dar eu cine sunt? Sunt eu altcineva sau sunt tot tu? Sunt eu un prieten ce stă în faţa ta şi-ţi vede lacrimile, sau eu sunt cel care le simte cum aluneca pe obraji ca într-o cascadă.

Iarnă

     A fost toamna în sufletu ei, acum e iarnă. Se schimbă împreună cu natura. Mă întrebam dacă iarna îşi va păstra frumuseţea pe care o avea în toamnă şi speram, speram că o sa fie şi mai frumoasa.
     Frumuseţea haosului produs de toamna s-a pierdut încet şi a lăsat în urmă doar pustiu. Dacă înainte gândurile îi alunecau ca o mare de frunze, dacă picioarele ei tremurau în faţa tunetelor, dacă ochii i se umezeau când vedea cum natura moare, dacă sufletul ei se colora în frumoasele culori ale toamnei, acum totul a pierit. E doar pustiu şi linişte. Şi cât de plină de viaţă era înainte...
     Rătăcită prin poveşti de toamna.
     Acum în iarnă nici nu se mai caută.
     Iarna asta, ţinând-o de mână şi totuşi simţind că e departe m-a dus la disperare, niciodată nu a văzut nimic în mine, niciodată nu am reuşit să o fac să zâmbească aşa cum reuşeşti tu si te rog nu o lăsa să rămână ca într-un castel de gheaţă şi să nu mai pătrundă primăvara în sufletul ei. O plimb, îi dau să mănânce, îi citesc şi îi spun toate glumele ce-mi trec prin cap, dar ştiu că se simte cu adevărat vie doar atunci când tu îi vorbeşti. Era atât de puternică, iar acum refuză să lupte.
     Frumuseţea se scurge din ea cum se scurge apa ce rămâne în urma zăpezii.
    Toamna cearcănele şi rănile îi erau acoperite de frunze, o puteam distinge de la depărtare, dar acum şi-a pierdut podoaba şi încrederea. E goala în faţa frigului, iar eu nu o pot convinge să se îmbrace. Pielea-i vânată, privirea pierdută, parul îngheţat şi plin de zăpadă, nu se oboseşte să se scutere. Dacă nu aş ştii cine e, aş putea să o confund cu o sperietoare rămasă de pe vremea recoltei.
     Îmbrac-o, te rog, ai grijă de ea şi nu o lăsa să tremure. Vorbeşte-i chiar dacă nu-ţi răspunde, te ascultă şi ştiu cât de mult se bucură să te ştie aproape. Sufletu-i e îngheţat, oferă-i căldură şi trezeşte-l la viaţă, nu o acoperi cu o pătură, spune-i povestea soarelui, cântă-i şi ai să vezi cum încet stratul de gheaţă se va topi. O sa fie vulnerabilă, fără protecţie şi fără nimic, atunci, te rog, să o iubeşti cel mai mult. Îi e frică de ea, îi e frică de momentul în care o să simtă din nou, dar ai răbdare, căci atunci când va simţi nu va mai exista anotimp pentru niciunul dintre voi.

Mare de egoism

     Înotăm asemeni peştilor prin mări de egoism. Diferenţa e că ei sunt conştienţi de locul în care-şi duc traiul, pe când noi credem că suntem pe pământuri sigure. Confundăm valurile înspumate ale egoismului  cu iarba proaspătă a unei vieţi pline de afecţiune faţă de ceilalţi.
     Ce alţii numesc sacrificiu, eu numesc egoism. Oamenii nu fac nimic fără a se gândi la ei înşişi, ceea ce nu e un lucru rău, dar după ce în spatele fiecărei decizii se află propria siguranţă, oamenii au îndrăzneala să spună că s-au gândit la persoanele de lângă.
     Atunci când faci ce îţi spun alţii, nu o faci pentru ei, e tot pentru tine. Atunci când asculţi de ei sperând că îţi arată drumul cel bun, nu dai dovadă de încredere în ei, ci de neîncredere în tine. E mai uşor să-ţi laşi viaţa în mâinile altora decât să îţi alegi propriul drum. Ideea eşecului e mai uşor de suportat atâta vremea cât nu tu ai fost cel care te-a purtat pe marginea unei prăpastii.
     Atunci când renunţi la ceva ce îţi face plăcere doar pentru că îi deranjează pe cei din jur, nu o faci pentru ei, eşti doar conştient că e mult mai uşor să renunţi la  un obicei decât la persoana de lângă tine Gândul că ai putea să o dezamăgeşti, să îi umpli ochii de lacrimi, inima de deznădejde, toate astea nu-s pentru ea, sunt pentru tine, tu nu ai putea să treci peste faptul că i-ai făcut rău. ea ar trece peste, ar zâmbi din nou.
     Egoismul se ascunde în gesturi de milostenie, în spatele ochilor sincer şi gesturilor tandre.
     Oamenii nu se iubesc pentru că au răbdarea să se cunoască, oamenii se iubesc pentru că au nevoie de afecţiune, din egoism. Le e prea frică de singurătate. Iubirea e egoistă, e plină de sacrificii, de promisiuni ce nu-s pentru partener, sunt pentru tine. Vrei să-ţi oferi ţie stabilitate, nu celui de lângă tine, vrei să te asiguri pe tine că poţi iubi, că poţi să te dedici unui scop. De câte ori te-ai uitat în oglindă şi ţi-ai spus că te iubeşti? Dar de câte ori te-ai uitat în ochii persoanelor din jur, te-ai asemănat cu ele, ţi-ai văzut reflexia şi le-ai spus că le iubeşti? Îi iubim pe altii iubindu-ne pe noi, doar că nu avem curajul de a recunoaşte.