Gropiţe

     Vreau să îţi mulţumesc pentru ce ai fost şi mai mult pentru că datorită ţie am învăţat ce ar trebui să fie. Vreau să îţi mulţumesc pentru că ai încercat să fii deşi ştiai că nu ai să poţi. Vreau să îţi mulţumesc pentru că ai reuşit să mă faci să fiu. Tânjind mereu după un punct de sprijin, după cineva care să îţi ofere un echilibru, nu te-ai gândit niciodată că un om întreg nu-ţi poate fi jumătatea lipsă. Ai crezut că vei reuşi şi ai reuşit, dar când ai întors privirea pentru a-ţi împărtăşi fericirea, nu era nimeni. Ai încercat să fii cineva, dar ai uitat câţi nu au mai fost din cauză că tu acum eşti. Degeaba faci gropiţe în obraji dacă ele arată golul din tine. Degeaba oferi îmbrăţişări cu spatele şi degeaba ai atingeri tandre, dar reci.
     Ai vrut să fii, dar ai uitat că a fi înseamnă a cunoaşte atât singurătatea cât şi iubirea. A fi e o artă, ce îmbină cu grijă şi măiestrie două extreme. A cunoşte doar una dintre cele două arte înseamnă a fi doar pe jumătate sau cu jumătate mai puţin, depinde care artă îţi e necunoscută.
     Îţi mulţumesc, nu pentru tine, ci pentru mine. Nu atât pentru că ai fost tu, cât pentru că sunt eu. Îţi mulţumesc pentru jumătatea care ai fost, dar un om şi jumătate e prea mult pentru unul singur şi prea puţin pentru doi.

Tu

     Am crezut un timp că mi-am pierdut inspiraţia, dorinţa de a lăsa ceva în urmă sau poate pur şi simplu dorinţa de a face ceva, orice. Pierdută în spaţiu, cu privirea în gol şi totuşi fără a avea monologurile care înainte mă ajutau să trec peste, să înţeleg sau pur şi simplu să găsesc eu motive care să mă ajute să iert. Am creat ceva imginar, doar pentru a putea iubi, doar pentru a avea o lume în care bunătatea încă există, am creat ceva doar pentru că voiam...
     Am crezut că m-am maturizat şi odată cu maturizarea s-a dus şi imaginaţia, dar apoi a venit ziua în care am vorbit şi mi-am dat seama că tu ai fost impulsul de care aveam nevoie, tu erai piatra care m-a ţinut la fund atâta timp, prin absenţa ta m-ai determinat şi pe mine să ma pierd şi să mă ascund.
      Ştiam cât eşti de fragilă, ştiam cât eşti de neajutorată, ştiam că ai mereu nevoie ca cineva să te protejeze, ştiam că doar eu o puteam face, pentru ca spre deosebire de tine eu eram prea naiva să cred că oamenii pot să fie şi răi, că pot avea interese sau că te pot trage pe sfoară. Pe când tu îmi hrăneai naivitatea eu te obligam să fii mereu sub protecţia cuiva, fără a avea curajul de a merge şi singură.
      Am blamat mereu oamenii cu sensibilităţi, pâna am înţeles eu singură cum e să ai una. Te-am lăsat, iar apoi când am aruncat un ochi în urmă, te-am văzut, matură, sigură, echilibrată. Ştii că mereu râdeam cu tine că uneori trebuie să fii pentru ceilalţi palma care îî face să înainteze? Dar nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să fim asta una pentru alta. Nu mi-aş fi imaginat că pentru a ajunge in acelaşi loc o să trebuiască să ne dăm drumul la mâini.
     Îţi aduci aminte când îţi spuneam că niciodată nu vei rămâne împreună cu omul pe care îl iubeşti?  Îţi aduci aminte când mă rugai să scriu despre tine? Ţi-am promis că am să o fac, dar niciodată nu am putut, până acum, când te ştiu departe. Probabil că personalitatea ta aşa colorată îmi bloca orice idee sau poate ştiam că atunci când scriu e pentru că regret sau imi e dor, scrisul e mereu din cauza a ceva ce a fost şi nu mai poate să fie, iar tu erai, atunci erai. Scriam doar despre oameni ce nu mai sunt şi mi-aş dori să fie, ştii oamenii ăia la care nu eşti dispus să renunţi aşa că păstrezi o amintire de la ei ca să nu dispară, scrisul a fost atât amintirea ta cât şi a mea, speram să nu ajung să scriu despre tine.
      Îţi aduci aminte când îţi spuneam că niciodată nu rămâi impreună cu omul pe care îl iubeşti? Aş scrie mult mai mult, te-aş întreba atât de multe şi te-aş descrie de la privirea goală la mersul încrezător, dar nu pot, nu pot pentru că vreau să cred că totul a fost o problemă de timp care se va rezolva. şi totuşi îţi aduci aminte când îţi spuneam că niciodată nu rămâi cu omul pe care îl iubeşti?