Basme

     "Va fi bine"
      Minciună.
      Încetaţi să credeţi în miracole, ele sunt doar în cărţi, iar viaţa voastră nu e una, oricât am vrea asta. Nu inventaţi o poveste frumoasă pentru a aduce un zâmbet, acolo o să apară cea mai dureroasă lacrimă. Degeaba suntem fericiţi în copilărie, visând la tărâmuri nemaiauzite, degeaba zburdăm în vise alături de zâne şi piraţi dacă atunci când creştem toţi se vor transforma în simpli oameni, degeaba suntem învăţaţi că doar binele câştigă ca mai apoi singurul mod în care putem să facem ceea ce iubim e prin a deveni noi înşine răul ce-şi asigură un sfârşit fericit.
     Arată-le celor din jur cele mai macabre colţuri ale vieţii, pe cele frumoase le vor găsi oricum şi singuri.
     Eu nu-mi doresc un final ca-n basme, unde oamenii se iartă, se iubesc, poate că ei sunt fericiţi, dar în fericirea lor se găseşte ignoraţa, nu-mi pot permite să mă pierd în ochii cuiva, nu-mi pot permite să mă pierd pe mine în miracole şi vise împlinite. Alţii aleargă spre un final ca acesta, iar eu tot ce fac e să fug de el. Să adorm noapte cu zâmbetul pe buze, să mă trezesc la fel, să mă rătăcesc în promisiuni şi vorbe politicoase, să fiu aşa cum lumea se aşteaptă să fiu, să fii aşa cum trebuie ca toţi să te iubească...ce sfârşit monoton trebuie să fie.
      Scapă şi fă ce-ţi cere sufletul, îndrăgosteşte-te de monştrii, de partea întunecată a poveştii, uită de prinţi ce-ţi aduc flori noaptea şi-ţi cântă serenade. Ia-te de mâna cu ce te face pe tine fericit, riscă, permite-ţi să te doară, să te frângi, du-te alături de cine simţi cu toate că ştii că te va trăda. Suferă, iar apoi când mergi seara la culcare asigură-te că-ţi vei spune că ai face la fel şi a doua oară, ai risca fericirea ta pentru a face ce iubeşti. Asigură-te că nu vei avea un sfârşit ca-n poveste, lângă un prinţ fermecător. asigură-te că atunci când o să vină vremea o să îţi poţi admira rănile şi să spui ca a meritat şi cea mai adâncă dintre ele.  Preferă amintirile ce te vor face să simţi că trăieşti din nou decât un prezent care te face să uiţi cum să o faci.
      Poate uneori te întrebi de ce fug de tine, poate acesta e motivul, îmi e frică să nu-mi fie aşa de bine alături de tine încât să mă pierd şi să uit că viaţa e doar o iluzie.
     Îndrăgosteşte-te de cine vrea inima ta, nu contează dacă acesta are coarne, piele verde, solzi şi trei cozi, nu contează dacă e unul dintre cei mai mari inamici ai binelui, nu contează nici măcar dacă acesta e doar o umbră dacă te asigură că în preajmă e lumină. Îndrăgosteşte-te şi apoi încercând să găseşti partea umană din persoana iubita te vei găsi pe tine şi vei realiza că esti mai puternică şi mai frumoasă decât ai crezut vreodată. Alege să iubeşti mereu partea care te va ajuta să te regăseşti, să trăieşti, să inveţi şi să simţi, nu te limita la un viitor sigur alături de cineva care nu-ţi poate oferi nimic. Alege suferinţa unei iubirii neîmplinite, dar unei amintiri pe care nu o vei regreta în ciuda unei vieţi alături de o iubire simplă, fără riscuri.
    Înainte credeam că iubirea înseamnă că acolo nu există suferinţă, dar acum ştiu că aceasta din suferinţă se naşte.
     Acceptă şi uită că binele învinge dacă inima ta râvneşte la demonul din poveste.
     Ce dacă monştrii nu pot iubi? Ai tot dreptul să te avânţi în ochii acestora.
     Dar dacă tu eşti regina cea rea? Dacă tu eşti cea care nu poate iubi? Răul din poveste? Dacă de tine fug oamenii? Dacă tu eşti întunericul ce îi asigură pe alţii că există lumină? Tu ai risca să iubeşti partea cea rea, tu ai risca tot ce ai crezut că-i adevărat din tine pentru a afla cine eşti cu adevărat, dar daca tu eşti regina cea rea, cine crezi că ar risca să îşi piardă secretele în globul tău cu magie neagră, cine crezi că ar fi dispus să uite că în basme binele înseamnă corect... Cine crezi că vrea să se simtă neputincios în faţa ta, cine ar fi dispus să îţi împrumute din întunecime...

Zăpadă

     Singurii oameni fericiţi sunt cei care sunt fericiţi cu tristeţea lor.
     Ne naştem în zăpadă. Creştem şi o presărăm cu minciuni, vorbe urâte, frici, cu noroi. Culcuşul nostru devine murdar şi îmbâcsit.
     Oamenii încearcă să-l cureţe, neînţelegând că oricum atunci când se topeşte zăpada tot noroi rămâne.

Toamnă

     Se trezeşte greu dimineaţa, nu doarme, nu poate...iar atunci când adoarme într-un final, visează, visează lumi întregi, visează alte vieţi, diverşi oameni, te visează. Şi dacă n-ar fi închis un ochi tot nu ar fi aşa obosită cum e după ce te visează.
     Nu obişnuia să se machieze, dar acum trebuie să îşi ascundă cearcănele, era mai frumoasă nemachiată, dar pot să înţeleg ca simte nevoia să ascundă grijile de peste noapte. Se gândeşte ca i-ai putea citi gândurile atunci când ai vedea semnele insomniei ei.
     Nu am crezut că am să o văd pe ea aşa vreodată, să-şi piardă controlul, să-i tremure mâinile din alta cauză în afara de cea a frigului, nu am crezut că am să-i văd buzele tremurând deşi nu îi vine să plângă, nu am crezut că am să aud cum i se modifică tonalitatea vocii fară un motiv aparent, nu am crezut că am să o văd făcând lucruri fără sens.
     Mereu am ştiut ca e o persoană bună la ascuns sentimente, e primul lucru pe care mi l-a spus când ne-am cunoscut, a zis că nu vrea să mă surprindă, a vrut să ştiu de la început cum e ea, să se asigure că nu mă deranjează, dar acum se vede că depune un efort foarte mare să se mai ascundă. La început am crezut că şi-a pierdut din dexteritate cum nu a mai exersat, dar nu era asta. M-am gândit că poate a renunţat la trecutul ei care a determina-o să-şi formeze şi aşa o latura, dar nu era nici asta. Era ceva mult mai profund, ceva ce nu oricine înţelege şi nu oricine poate simţi, ceva ce nu am crezut că o să poată să simtă o persoană atât de simplă ca ea.
     Nu vrea să cadă în prăpastie şi să rătăcească prin întunecimea propriilor gânduri, dar nu vrea nici să rişte. O omoară aşteptarea la fel de mult pe cât o omoară ideea de a risca.
     Trăieşte în vise, cu ochii deschişi sau închişi, s-a sustras din lume, deşi gândurile tot acolo îi sunt îndreptate.
     Îmi e dor de ea...
     Pare că s-a abătut asupra ei ceva mai puternic decât poate ea controla şi numai eu ştiu cât îi e de frică să piardă controlul. Pare că se pierde pe ea, parcă e toamnă în interiorul ei, iar frunzele toate cad, copacii rămân goi, vântul e nemilos, dar ei îi place toamna, spune des că iubeşte culorile pe care aceasta le are, felul în care oameni se plimbă prin ploaie, uşurarea pe care copacii o simt atunci când nu mai trebuie să suporte greutatea frunzelor. Pare că se pierde pe ea şi odată cu ea mă ia şi pe mine.
     O privesc cum te priveşte şi simt cum mii de gânduri îi trec în acele momente prin minte. E mai frumoasă când te priveşte, e la fel de frumoasă când te priveşte ca atunci când se opreşte pe stradă să ajute câte un trecător, dar asemeni unui copac simt cum îşi pierde din podoabă.
     Se transformă împreună cu natura. Mă întreb dacă la iarna o să mai fie frumoasă...

Ceaţă

     Privesc pe geam şi e doar ceaţă. Cerul se pierde, stelele s-au rătăcit de mult, luna a dispărut şi ea. Aud vântul şi simt mirosul frunzelor. Îmi întind mâna în speranţa că am să simt picăturile de ploaie, diferenţa de temperatura, dar aşa cum mă aşteptam...nu simt nimic, totul e la fel.
     Totul e doar o mare prăpastie de ceaţă care pare să ma strige pe nume, mă aplec tot mai tare pe geam, odată îmi era frică de înălţimi, dar acum nu mai simt nici frica. Mă pierd şi nu încerc să mă caut.
     Simt cum ceaţa pune stăpânire pe tot ce e în jur, simt cum fac parte din ea şi ea face parte din mine, nu mai exisă culori sau amintiri şi aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că tu nu joci un rol în estomparea lor.
     Aş minţi dacă aş spune că o vedeam şi înainte să te cunosc pe tine.
     Sunt ceaţă şi nimic mai mult.
     Îmi dau drumul şi plutesc, nu îmi e frică şi nu sunt nici curioasă, doar sunt. Sunt şi totuşi pare că nu aparţin acestei lumi, nu îţi aparţin nici ţie, o să trebuiască să te obişnuieşti cu asta, deşi ard ca tu să-mi aparţii.
      Încerc să te ating, să te salvez de gândurile tale, dar nu eşti decât o umbra pierdută...
      Tu ai adus ceaţa, ai estompat emoţia, ai ascuns culorile, ai distrus un vis...sau poate sunt doar eu pierdută printre gânduri.
      Nu aveam nicio slăbiciune, nicio cicatrice vizibilă, nicio rană neînchisă, nicio crăpătură, dar acum au rămas doar cioburi, rămăşiţe din ce cândva era întreg.
      Ce viziune apocaliptică, a unei lumi ce există doar în imaginaţia noastră, a unei lumi în care oamenii trăiesc doar pentru că noi ne concentrăm asupra lor, o lume în care tu nu ai fi nimic dacă pentru mine nu ai fi totul.