Cu fiecare zi care trece trăiesc o zi în plus din amintiri.
Din amintiri în care mă jucam cu tot ce prindeam, din amintiri în care desenam până desenele prindeau viața și erau demne de pus pe perete, din amintiri în care scriam și cuvintele cernute pe hârtie ajungeau să se amestece cu lacrimi de dor, din amintiri...
Aici-ul și acum-ul despre care se vorbește în toate cărțile menite sa-ți transforme viața, nu îmi e suficient, dar ca orice om care se simte mult prea mic pentru a schimba, am creat, am creat ceva ce nu-mi poate lua nimeni: poveștile.
Poveștile în care amintirile nu-mi mai sunt prieteni de drum, ci scăpare din drumul ales.
Iubesc să plec din când în când și să las în urmă tot ce doare și tot ce mă face fericită. Iubesc să plec în amintiri în care tot ce reprezint eu devine o poveste la care mă uit și pe care nu o mai trăiesc. Povești pe care nu le mai simt pentru că demult, cândva, le-am simțit prea mult.
Iubesc să strâng amintiri și nu pentru că mă fac fericită atunci când le trăiesc, nu pentru că mă învață sau mă schimbă, ci pentru că în ciuda a toate menționate anterior îmi oferă un loc unde să mă întorc.
Îmi place să mă întorc acolo unde nu există speranță, unde nu există mai multe posibilități, unde incertitudinea nu-și face loc și unde tot ce există doar există.
Îmi place să mă întorc în amintiri pentru că indiferent de ce s-a întâmplat atunci îmi oferă liniștea unei lumi știute, îmi oferă liniște și îmi oferă oameni. Oameni pierduți, oameni care nu mai există decât acolo unde eu nu mai pot să fiu. Să știu că ei pot apărea atunci când eu aleg să-mi aduc aminte îmi dă putere, putere că în singurătatea lumii acesteia, eu nu mai sunt complet singură. Îi am pe ei, cei care au plecat, dar pe care amintirile mele îi fac să stea.
Legăturile cu trecutul mă fac omul de azi. Legăturile cu trecutul mă fac om și din om neom.
Viața are prea multe semne de întrebare, prea multe semne de punctuație care nu îți permit să te întorci, să schimbi sau să creezi ceva nou. Și cu amintirile e la fel, dar asta nu te mai surprinde, te liniștește pentru că tot ce a fost a fost deja, dar atunci când îți este dor poate să mai fie puțin.
Mă uit adesea în ochii oamenilor și mă întreb: ei în ce amintiri se pierd când e prea puțin ce au acum? Unde se refugiază când prezentul e prea mult și se simt copleșiți? În care parte a trecutului se simt mai acasă decât în propriul lor pat? De care parte din ei s-au lipsit cândva și acum își doresc să o revadă? Ce ochi frumoși le-au fost prieteni cândva și își doresc să-i mai vadă o dată zâmbind...pentru că și ochii zâmbesc...
Uneori mă întorc atât de des în trecut încât rareori acesta se diferențiază de prezent. Mulți ar spune că e povară prea grea, dar pentru mine merită fiecare efort. Să îi am pe ei cu mine.
Oamenii trecutului sunt oamenii care știu cine am fost eu și dacă s-ar putea întâlni la o poveste și să pună cap la cap ce din ei mi-au lăsat mie și-ar da seama cine sunt eu acum. Dar ce nu ar ști ei e că eu încă îi păstrez și probabil astea le-ar da peste cap calculele, iar cine ar crede că sunt ar fi dintr-o dată prea departe de cine sunt cu adevărat.
De asta iubesc amintirile, sunt părți din noi care rămân doar ale noastre. Părți ce ne definesc, dar pe care nimeni altcineva nu le știe, părți ce ne schimbă câte puțin de fiecare dată când ne aplecăm asupra lor. Dar puterea rămâne la noi și de fiecare dată când avem nevoie de o schimbare ne putem uita în trecut și să alegem cine vrem să fim și cine nu mai vrem să fim vreodată.
Amintirile sunt cea mai puternică armă a celor care urlă după schimbare.
