Reflexia sufletului

    Stau adesea şi ma uit în oglindă sau îmi privesc reflexia pe suprafaţa lină a unei ape, dar de fiecare dată când mă uit la mine nu  văd ce trebuie, nu văd ce caut de atâta timp...

    Vreau să văd interiorul, vreau să văd cum sunt eu.

    Acest "cum sunt eu" îmi răsună în urechi ca un ecou...

    Oare o să ajung vreodată să mă cunosc îndeajuns de bine încât să mă pot descrie, să mă pot simţi în siguranţă în preajma mea?

    Ne vedem corpul, mâinile, părul, gura, dar oricât ne-am uita la aceste trăsături nu ne vom da seama de calitatea unei persoane.

   Calitatea unei persoane.... suntem ca nişte produse, unele au ambalaje frumoase, altele nu, dar toate folosesc la ceva, iar atunci când conţinutul se râncezeşte producătorul îşi poate schimba reţeta, o poate îmbunătăţi.

   

   Să fii om însemnă să ai două mâini două picioare, doi ochi, o gură şi inimă, dar mâinile trebuie să fie capabile să şteargă o lacrimă de pe obrazul unui prieten, picoarele să te poată duce spre noile mistere ale vieţii, ochii trebuie să poata simţi atât durerea cât şi bucuria unui moment, gura să poată rosti cuvinte blânde, iar inima, acea parte din noi care ne face diferiţi are cea mai grea sarcină, ea trebuie sa iubească.

  

   Ne  putem vedea reflexia în oglindă, putem vedea mii de chipuri pe stradă, ne putem vedea coperta, dar nu suntem în stare să vedem interiorul, esenţa, nu reuşim să vedem acea parte din noi care chiar contează.

   Cu toate că aspectul diferă de la om la om nu asta ne face diferiţi. Suntem diferiţi prin felul în care ne comportăm, prin lucrurile ce vin din interior, prin felul în care ne purtăm cu un animal lipsit de apărare, prin felul în care ne comportăm cu noi, oamenii.

   Adesea vedem oameni, ambalaje de oameni, dar în interiorul acestei carcase se află altceva, se află creaturi incapabile să simtă iubirea şi afecţiunea, se află creaturi de care trebuie să ne fie frică. Aceste creaturi pe care deseori le onorăm spunându-le oameni au o armă în plus faţă de noi. 

   Iubirea pe care noi o simţim  constituie un dezavantaj în faţa maşinăriilor umblătoare, noi le iubim, dar ele nu pot simţi iubirea noastră şi nu ne pot da alta înapoi.

   Să simţi iubire pentru o astfel de fiinţă e ca şi cum ai iubi un obiect. El nu îţi poate păstra şi îngriji iubirea pe care tu i-o dai fără să te gândeşti cât e ea de preţioasă si pe ce lucru fără valoare o risipeşti, iar el rămâne neatins de iubirea pe care tu o emani, nu observă nicio diferenţă dintre atunci când e cu tine şi atunci când tu eşti departe.

   Iubim....iubim fără încetare fiecare pată ce ne iese în cale, iubim în prostie făra să ne putem opri.

Trecut. Viitor. Prezent

 De ce ne amintim trecutul, nu şi viitorul?

         Uneori ne dorim atât de mult să uităm trecutul să uităm de alegerile prosteşti pe care le-am făcut, alegerile acelea care au îndepărtat de lângă noi persoanele dragi, alegerile acelea pe care probabil dacă nu le-am fi făcut viaţa noastră ar fi radical schimbată.
         Ne gândim că toată viaţa noastră depinde de alegerile făcute, ne gândim că viitorul nostru poate fi schimbat de o singură pietricică ce nu-i la locul ei, de o singură picătură de ploaie ce a căzut unde nu trebuia, de o singură privire, un singur zâmbet.
         Ne gândim ca poate nu am făcut alegerea corectă, dar oare e vreuna corectă? Exista vreo alegere pe care am putea să o facem şi să nu ne aducă acelaşi final, aceeaşi viaţă lipsită de viaţă?
         Ne amintim trecutul, care ne face adesea să vedem cum drumul din faţa noastră se rupe în două, dar nu ne putem aminti viitorul care ar putea contopi din nou cele două bucăţi de drum separate.
         Amintirea viitorului ar putea face ca fiecare lacrimă ce cade pe obrazul nostru să se urce înapoi în marea de imagini a ochilor şi să rămână acolo până va ajunge să ne dezamăgească şi acest viitor atât de necunoscut nouă.
        Amintirea acestui viitor ce ne pare aşa îndepărtat ar putea să facă fumul de ţigară ce s-a răsfirat prin cameră să se adune şi să formeze din nou acea ţigară care s-a terminat, să formeze din nou acel întreg ce era odata, să vindece durerea priciunuită de fiecare fum tras din ea.
         Ne cunoaştem trecutul, nu şi viitorul. Amintirile din trecut ne înspăimânta şi ne aduc aminte de fiecare pală de vânt ce a stricat echilibrul ce era odata în viaţa noastră, iar necunoaşterea viitorului ne face paşii să tremure, ne face să ne îndoim de ce ar trebui să facem.
         Suntem ca nişte insecte lipsite de apărare în faţa papucului ce urmează să ne zdrobească de astfalt, asfaltul pe care l-am considerat apărătorul nostru.
          Şi uite aşa ne pierdem timpul gândindu-ne prea mult la trecut, trecutul fiind acea perioadă din viaţa noastră încheiată, ce nu ar trebui să mai aibă nicio legatură cu actualele noastre alegeri, cu actualele noasrte sentimente si temându-ne prea mult de viitor fără a ne mai putea bucura de prezent.
          Cum ar fi să ne trezim într-o dimineaţă fără să ne mai gândim la ziua de ieri şi cea de mâine, pur şi simplu să ne bucurăm că soarele se trezeşte în fiecare dimineţă pentru a ne lumina drumul, iar luna salta pe cer în fiecare seară pentru a ne veghea somnul.

prezent. prezent. prezent. prezent. prezent. prezent. prezent

Tăcere

    Tăcerea urlă, urlă fără încetare nimeni nu mai are cuvinte, toţi au rămas înmărmuriţi. Pare că totul a încremenit, niciun sunet nu se aude, nici măcar fâşâitul frunzelor în bătaia vântului, doar strigătul tăcerii se aude în depărtare.
    Oh, tăcerea asta mă omoară... am atâtea intrebări de pus, dar singurul răspuns pe care il primesc este tăcere. Am atâtea lucruri de făcut, dar tăcerea din jur îmi face fiecare muşchi, fiecare celulă să încremenească, nu mă pot mişca nu pot face nimic, sunt prinsă într-o colivie a tăcerii. Îi văd pe cei din exterior cum trec prin faţa mea, dar nu-mi pot auzi nici propriile cuvinte atunci când îi strig disperată.
    Simt cum pe lângă mine trece timpul, asta parcă amplificând liniştea ce domneşte în jur.....am nevoie să simt că trăiesc, să simt că sunt în mijlocul clipelor nu că stau şi le privesc de la depărtare cum trec pe lângă mine.
    Of! viaţă la ce încercare grea ne pui pe noi toţi! Ne laşi singuri, nu ne oferi niciun ajutor în căutarea răspunsurilor, ne laşi să ne descurcăm singuri cu evadatul din colivie şi ne tratezi cu tăcere strigătele disperate de ajutor.

Mulţumesc

   Îţi mulţumesc că ai apărut în viaţa mea când nu mai era nimeni, ca un licurici ce face să-mi dispară frica de întuneric.
   Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat că există prietenie si încredere atunci când nu mai credeam în ele.
   Îţi mulţumesc că ai adus un zâmbet acolo unde a fost o lacrimă.
   Îţi multumesc că ai tratat şi îngrijit cu iubire şi compasiune rănile creeate de cei din jur.
   Îţi mulţumesc pentru că ai reuşit să fii puternic pentru mine atunci când eu nu am mai putut.
   Îţi mulţumesc pentru momentele frumoase oferite pe care timpul vine şi ni le ia, lasând în urmă doar amintiri.
   Îţi mulţumesc pentru fiecare 'ne descurcam NOI' pe care mi l-ai spus.
   Îţi mulţumesc pentru fiecare lucru mărunt pe care l-ai făcut pentru mine.
   Îţi mulţumesc pentru că ai fost mereu 'aici'.
   Îţi mulţumesc pentru că ai umplut spaţiul gol din mine lăsat de alţii care au plecat.
                               
                                             Îţi mulţumesc .

Tuturor ne frică...

       Ne e frică că lucrurile nu o să iasă aşa cum ne-am dori şi că luptăm degeaba.
       Ne e frică de tristeţe, fără să ne gândim că pentru a fi trist trebuie să ştii ce-i aia bucurie.
       Ne frică de dezamăgiri, fără să ne gândim că înainte de-a fi dezamăgiţi ne-am pus inima în ceva.
       Ne e frică de supărare fără să ne gândim că fără supărare nu am mai aprecia fericirea.
       Ne e frică de lacrimi, fară să ne gândim că pot fi şi de bucurie.
       Ne e frică de eşec fără să ne gândim că pentru a reuşi e nevoie să eşuezi de mai multe ori.
       Ne e frică de prietenii falşi fără să ne gândim că fără ei nu am mai şti ce e un prieten bun.
       Ne e frică de întuneric fără să ne gândim că lumânarea poate să ne arate calea până şi în întuneric.
       
        A ajuns să ne fie frică şi de lucrurile frumoase din jurul nostru, ne e frică de ele pentru că nu vrem să le pierdem, iar frica aceasta ne impiedică să le apreciem.
        Ne e frică de tot ce ne înconjuară, de tot ce simţim.
        Suntem ca nişte pisoi fricoşi care trec prin întuneric fără să vadă lumina pe care o emană lumânarea din mâna lor.
        Arătăm încrezători şi stăpâni pe forţele proprii, dar numai noi ştim cum tremurăm la fiecare pas, la fiecare alegere ce trebuie făcută.
        Ne e frică de atât de multe lucruri,ne e aşa frică că ne e frică...