Aţi uitat...

     Vă numim adulţi, avem încredere în experienţa voastră de viaţă sau cel puţin aveam.

     Vă numiţi adulţi, spuneţi ca aveţi experienţă şi o tot daţi pe aia cu pe vremea mea, dar sunteţi doar nişte neajutoraţi plini de regrete că v-aţi limitat la tot ce e simplu şi uşor de atins.

     Poate că aveţi stabilitate materială, forţă de a munci, poate că aveţi nişte ani în spate, dar de fapt sunteţi nimicuri. Aţi investit în lucruri ce rămân pe pământ când voi o să plecaţi. Aţi învestit într-o bucată de lemn şi una de metal când sufletul vă este gol. Vă uitaţi la masa plină de bucate şi credeţi că v-aţi realizat când de fapt nu aţi văzut dincolo de graniţele ţării. Vă uitaţi la membrii numeroşi ai familiei şi vă simţiţi compleţi fără a realiza că dormiţi lângă un străin, fără să vedeţi cât sunteţi de singuri, cum aţi rupt legătura cu propria persoană. Felicitări, ai copii, ai casă şi maşină. Ai multe, dar pe tine te ai? Când ai renunţat să apartii propriei persoane?

     Trăiţi în frică şi mizerie. Vă temeţi de toţi cei care ţintesc deasupra voastră şi le doriţi eşecul. Vă e frică că cinevă vă poate demonstra câte aţi fi putut face. Vă e frică de momentul în care o să realizaţi că aţi irosit o viaţă. 

      Cereţi schimbare, o lume mai bună, dar apoi tot voi repetaţi unui om cu dorinţa de a face ceva că în lume e oricum mult prea mult rău pentru a mai fi loc de bine. Opriţi-vă puţin şi realizaţi cât sunteţi de penibili. Voi nu aţi fost capabili de schimbare, eraţi mult prea plini de frică, mult prea încuiaţi, nu aveaţi acces la informaţie. 

     Am înţeles multe când am privit în ochii plini de lacrimi ai unei bătrâne ce povestea cum şi-a pierdut prietenii, cum i-a fost omorâtă familia, cum a trăit cu frica de a spune ce gândea, cum i-a fost controlată viaţă şi cum nu avea dreptul de a schimba ceea ce i se spunea să facă, totul era dictat. Aţi uitat cât de puţin ştiaţi şi cât aţi fost de controlaţi?

     Aţi uitat totul?

     Blamaţi noile vremuri ştiind că voi aţi cerut schimbarea? Blamaţi noua generaţie? O criticaţi? Cu ce drept? Aţi luptat pentru a avea un mediu decent în care să vă creşteţi copiii, iar acum îi distrugeţi spunându-le că nu sunt suficient de buni, că ţintesc prea sus, că îşi doresc prea mult?..

     Aţi luptat pentru un alt sistem. L-aţi criticat pe cel care a fost, îl criticaţi pe cel de acum şi îi criticaţi pe cei care vor să-l schimbe. Staţi pe scaun şi arătaţi cu degetul. Distrugeţi idei, distrugeţi potenţialul, distrugeţi viitorul. E greu pentru voi cu adaptarea, e greu pentru voi şi cu acceptarea. E greu cu multe pentru voi. Cred şi eu atâta timp cât vă rezumaţi la goluri şi la lipsuri. Aţi uitat că aţi avut dorinţe, că eraţi rebeli şi aveaţi un scop comun. Aţi uitat tot? Nu ştiţi cum e să ai 18 ani şi să fii confuz pentru că vouă va fost planificată viaţa înainte ca măcar să ştiţi dacă aveţi vreun talent aparte. Puterea voastră de alegere a fost 0. Mă uit acum la voi, aţi putea schimba şi totuşi refuzaţi. Nu aţi fost pregătiţi pentru a vă asuma faptele. Nu aţi fost pregătiţi pentru nimic din ce înseamnă să trăieşti. Poate aveţi o educaţie aleasă, poate aveţi o stabilitate pe care tinerii nu o vor mai avea, dar pentru ce?

     Criticaţi ocupaţiile tineretului. Criticaţi deoarece nu înţelegeţi. Criticaţi gândirea deschisă şi comportamentul libertin. Nu înţelegeţi ce înseamnă dreptul la exprimare, de a fi cine vrei tu să fii, de a te putea afişa conform gândurilor şi sentimentelor tale. 

      Nu înţelegeţi pentru că nu vreţi. Uitaţi că şi pe vremea voastră existau tatuaje, oamenii se luau la bătaie şi beau până cădeau sub mese, că fetele rămâneau gravide şi nu ştiau cine e tatăl.

      E de parcă amintirile vă dispar cu venirea dimineţii.

      Nu ne e bine şi nici nu ne va fi atâta timp cât voi încercaţi să deţineţi controlul. Aţi luptat pentru a reda libertatea oamenilor şi acum vă temeţi de ea.

      Aţi dat jos un sistem, iar acum distrugeţi oamenii care ar trebui să construiască altul.

Acum

     Un şir de imagini, asta e viaţa şi nimic mai mult. Noi le punem cap la cap, făcând un film din ele, crezând că totul are cauză şi efect, crezând că tot ce se întâmplă e în continuarea a ceva. Dar nu e aşa, nimic nu are legătură cu ceva anterior, e doar un nou fundal, un nou peisaj cu noi provocări. Ca şi cum ai răsfoi o carte cu poze diverse. Asta e viaţa. Nu merită gândită sau interpretată, merita doar admirată.
     Sentimentele sunt pentru acum, iar când nu mai sunt, rămâi cu amintirea a ceva frumos, ceva pierdut. Obişnuiam să cred că suntem suma întâmplărilor prin care am trecut, acum nu mai cred asta. Cred că totul pur şi simplu e. Oamenii nu învaţă din greşeli, trecutul nu ne formează, căci viaţa nu e continuă, viaţa e întreruptă, cu fluctuaţii şi pagini negre. Nici progresul emoţional nu există, oamenii sunt altceva în fiecare moment. Nu ne putem cunoaşte, dar ne putem aprecia, ne putem iubi pentru acum, căci niciodată nu vei ştii ce se întâmplă. Spontanul însemnă viaţa, tot ce ţine de promisiuni şi vise de viitor e doar o iluzie ce îi face pe oameni nefericiţi, dar de care se agaţă cu ardoare deoarece le e frică de sfârşit, le e frică de tot ce nu cunosc. Consider că singura frică întemeiată e cea pentru cunoscut, căci cunoaşterea implică responsabilitate, implică pierderea unei libertăţi atât sentimentale cât şi raţionale.
     Iubeam siguranţa, încrederea şi tot ce se putea demonstra ştiinţific, tot ce nu era pus sub semnul întrebării, dovezile, tot ce era scris negru pe alb. Credeam că singurul mod în care pot să fiu fericită e să am siguranţa si controlul vieţii, dar apoi am înţeles că tocmai asta îmi determina suferinţa, că tocmai asta m-a făcut din om, neom. Am înţeles că pentru a trăi fericit trebuie să renunţi la a aştepta ceva, am înţeles că nu trebuie să ai încredere nici măcar în tine, căci niciodată nu vei ştii ce îţi aduce viitorul, iar singurul lucru în care merită să crezi e momentul prezent. Trebuie să renunţi la a trăi în amintiri, de a te refugia în viitor, sperând că o sa fie mai bun, căci singurul mod de a fi fericit e să uiţi de tot ce nu are legătura cu cine eşti acum, pe cine ai alături acum şi ce îţi doreşti să faci acum.
     Lasă-te surprins şi trăieşte aşa cum vrei ACUM.

Poveşti

     Mă vindec vindecându-i pe alţii...
     Ştiu povestea fiecăruia dintre voi, ştiu că el e complexat de trecutu lui, ştiu că ea e prea preocupată să-şi formeze viitorul perfect. Ştiu că el se subestimează şi nu înţelege de ce e iubit, pe când ea nu ştie dacă o să poată iubi vreodată. În timp ce el îşi încarcă timpul ca să nu se mai gândească, ea îşi petrece nopţile analizând. În timp ce el explorează încercând să o uite, ea renunţă la prieteni pentru a se putea gândi la el.
     E suficient să mă uit adânc în ochii voştri să vă ştiu povestea. Rar am nevoie şi de cuvinte pentru a vă înţelege. Iubesc să ascult poveşti de viaţă ale străinilor.
      Am înţeles că faci totul pentru a primi un gram de atenţie şi a fi remarcat, doar pentru că nu ai avut parte de asta când erai mic. Părinţii erau mereu la muncă şi nu aveau timpul necesar să te asculte. S-au ocupat de partea materială a vieţii tale, fără a avea grijă ca sufletul să nu se atrofieze. Nu şi-au dat seama că tu simţi mai mult nevoia unei îmbrăţisări decât a unui cadou scump de care oricum ai să te plictiseşti.
     Am înţeles că eşti timid şi ai un blocaj atunci când trebuie să comunici cu alţii, deoarece mereu ţi s-a spus că tu nu poţi. Nu ai fost apreciat pentru calităţile tale şi mereu s-a cerut de la tine mai mult decât puteai tu oferi. Strădanile tale au fost în zadar, adulţii nu înţeleg afinitatea ta spre artă şi plăcere cu care poţi vorbi de un tablou al lui Picasso, ei îşi doresc să fii mare informatician, să rezolvi probleme cu vectori şi să te scufunzi în probleme cu matrice.
     Am înţeles că ţi-ai pierdut controlul, că nu-ţi mai găseşti liniştea, ai fost puternic mult prea mult timp. Plângi sau râzi fără a-ţi mai păsa de privirile îndreptate asupra-ţi. In fond, nici lor nu le pasă de ce în sufletul tău.
     Am înţeles că nu te poţi deschide, că nu poţi vorbi despre tine. Ai fost rănit, iar acum eşti precaut. Atât de precaut încât ai impresia că nimeni nu merită să te cunoască. Îţi e atât de frică de eşec încât nu mai poţi vedea frumuseţea unui risc.
    Am înţeles că te-ai îndrăgostit atât de tare încât pentru tine nu mai contează nimic altceva pe lume. Ai renunţat la tot ce ai construit o viaţă pentru câteva momente cu cel drag.
     Merg pe stradă şi văd feţe de toate tipuri, dar mai mult le aud povestea. Văd oameni ce au fost puternici pentru că au renunţat. Văd oameni ce au fost puternici tocmai pentru că nu au făcut-o. Oameni puternici care zâmbesc deşi nu au ce mânca şi oameni puternici care au ajuns acolo unde şi-au dorit. Oameni puternici care au curajul de a arăta ce îi doare şi oameni puternici pe care nimic nu-i poate doborî. Şi atunci mă întreb ce e puterea de fapt? Nu e ea însăşi un paradox?
      Ştiu cine eşti şi ce te frământă, ce-ţi doreşti să faci şi ce-ţi doreşti să uiţi, dar nu ştiu cine sunt eu. probabil sunt suma voastră. Am câte puţin din fiecare şi de asta îmi face atât de mult bine să ma cufund în povestea voastră. Mă regăsesc în fiecare dintre voi şi mă vindec printre lacrimile voastre.

Am distrus

      Am distrus o lume renunţând la a ne iubi pe noi. Am distrus natura şi liniştea încercând să umplem goluri pe care le-am creat singuri. Am dat vina unii pe alţii, ne-am urât şi ne-am dispreţuit. Am renunţat la a mai fi oameni cu noi înşine apoi am făcut la fel cu restul. Am transformat totul în agonie şi disperare. Ne-am dedicat cauzelor nobile şi am uitat să avem grijă de noi. Am căutat tot ce ne lipsea în exterior, în depărtare ca mai apoi să ajungem goi cu totul fără cale de întoarcere.
     Ne-am pierdut timpul căutând fericirea în altcineva, căutând pe cineva să ne facă să simţim că suntem întregi, dar nu am făcut altceva decât să mai rupem o bucată din noi şi să o lăsăm oamenilor pe care i-am iubit şi în locurile în care ne-am simţit bine. Ne-am văzut puternici, superiori, aşa că am dăruit câte puţin pe unde am mers, am lăsăt amintiriri tuturor. Ne-am văzut nelimitaţi, invincibili, iar acum stăm singuri incapabili de a mai putea interacţiona, incapabili de a o mai lua de la capăt, trăind în aminterea cuiva şi tot ce ne mai conferă putere să ne ridicăm din e pat e ca poate în acea amintire zâmbeam.
      Zâmbeşti, dar o faci doar în trecut. Îţi aud râsul, dar mereu e undeva departe. Eşti o amintire în sufletele oamenilor. Ţi-ai dorit să nu fi uitat, dar în încercarea disperată de a fi cineva pentru cei din jur ai ajuns nimic pentru tine, te-ai uitat având grijă de alţii.
     Te rog, nu iubi pe nimeni până nu te iubeşti pe tine, nu te ambandona crezând că ai să te mai poţi regăsi, nu renunţa la fericirea ta pentru altcineva, te rog.
      Nu înţelegerea te-a distrus, nu cunoaşterea te-a adus la disperare, ci neputinţa de a schimba ceva în lume. Nu războiele între ţări te-au făcut să ai o părere eronată despre viaţă, ci propria luptă pe care o duci zilnic cu tine, între raţiune şi sentiment. Ideea de a nu putea fi fericit fără a face rău te ţine noaptea treaz. Insomnia ta nu are nimic de a face cu formarea universului ci cu încercarea de a găsi liniştea.
      Te-ai lăsat la pământ cufundat în gânduri...

Gând

     Te câte ori te-am pierdut în propriul monolog si te-am regăsit în discursul unui străin. De căte ori am înţeles că eşti mai mult pentru ei decât pentru mine. De tot atât de multe ori am ales să o iau de la capăt. De tot de atât de multe ori am ales să mă duc pe mine departe, doar pentru a putea fi tu fericit.

     Îţi doreai să ştii cum se termină. Aveai impresia că singurul mod în care poţi să fii fericit e să ai data exactă când ea o sa plece. Astăzi ţi-a demonstrat contrariul, ţi-a arătat că indiferent cât de multe ai ştii despre plecarea ei, despre povestea ei, oricât de mult ai simţi, atunci când ajungi la capăt doare la fel de tare.
     Îţi e dor de ea de atunci, cu cât o vezi mai mult cu atât ţi se face mai dor. Îţi e greu să vezi pe oricine în locul ei, ştii că oricine va veni nu e ca ea, ea era singura care se potrivea aici, inteligenţa ei, sensibilitatea, simţul umorului, sarcasmul dur, nu le vei mai găsi la nimeni. Oricât de mult mi-am dorit locul ei în trecut, acum înţeleg că partea ei de pat va rămâne mereu rece şi goală, căci oricâte ar trece pe acolo nu o vor putea umple.
     Lumea asta a fost făcută pentru ea, nici eu nu-mi mai găsesc locul de când a plecat. Am crezut că o dată cu plecarea ei am să pot începe să trăiesc, am să simt cum e să dispară umbra, dar nu e aşa, era singura care dădea lumină în jurul ei. Acum totul e rece şi lipsit de substanţă, iar tu eşti mai trist ca niciodată.
     Nu mă pot uita la tine fără să o simt pe ea, sunt sigură că şi tu o vezi de fiecare dată când te uiţi în oglindă. Ea avea nevoie doar să zâmbească ca totul să-i fie pus la picioare, dar niciodată nu a abuzat de puterea ei, era mult prea corectă. Probabil că a fost singurul nostru prieten, probabil ca niciodată nu o să ne gândim la ea fără lacrimi în ochi. Merg prin casă şi te văd cum priveşti în gol, te gândeşti la zâmbetul ei, la chicotitul de şoricel pe care îl avea atunci când avea în gând un plan răutăcios. O vezi pe ea aici deşi e departe, iar eu tot ce pot să fac e să mă uit cum dorinţa de a o avea aproape creşte în tine şi să mă simt vinovată că folosesc tot ce era al ei.
      Ea ţi-a înţeles dorinţa de a pune capăt, ea a înţeles că a continua înseamnă uneori a distruge tot ce ai. Ea ştia cât de singur te simţeai înconjurat de oameni şi cât de fericit erai singur. Ea putea să joace şi rolul tău, putea să ducă tot greul în spate pentru a-ţi lăsa ţie timp.
      Incapabil să oferi ceea ce primeai şi condamnat la o viaţă singur.
      A investit tot ce a avut în alţii, iar atunci când a obosit ne-a spus doar să luam ce ne trebuie şi să o lăsăm să doarmă. Ne- a dat fericirea, sinceritatea şi iubirea ei. Nu i-am putut întrerupe somnul. Semn de laşitate sau curaj?