înţelegi

     Se spune că fericirea stă în lucruri mărunte, dar nu e oare trist că ajungem să fim forţaţi în a face dintr-un nimic ceva deosebit doar pentru că totul e prea şters pentru a conta?
     Oare nu e trist cum despărţirile de cei dragi sunt singurele care te fac să apreciezi ceea ce ai avut? Iar după o despărţire să fii forţat, fără puterea de a mai schimba ceva, să-i apreciezi pe cei ce nu au făcut nimic doar pentru că cei ce au făcut nu mai sunt? 
     Nu e oare trist că înţelegi mereu doar dupa ce ai pierdut?
     Nu e oare inuman să nu te pregătească nimeni pentru singurătate? Şi totuşi atâta timp cât e cineva care să te înveţe nu vei înţelege niciodată ce înseamnă să fii singur. Şi nu vorbesc de o singurătate văzută cu ochiul liber, nu vorbesc despre cei fără prieteni, fără familie, fără un partener. Vorbesc despre singurătatea pe care o simţi după ce ai dat tot ce aveai şi ai rămas doar cu imaginea absenţei. Despre singurătatea pe care o simţi atunci când priveşti un om în ochi şi tot ce vezi e propria reflexie.  Despre singurătatea pe care o simţi atunci când dansezi şi toate privirile sunt aţintite asupra ta. Despre singurătatea cuvintelor frumoase. Singurătatea nu vine din exterior, vine din interiorul tău, vine din neatenţia ta, din a da fără a cere, din a oferi cuiva care nu primeşte.
     Poate cea mai grea boală din lumea asta e singurătatea. Dar poate a fi prea mult e şi mai greu. A da şi a lua permanent şi constant, fără a avea ocazia de odihnă. A oferi la fiecare rugăminte, fără a şti ce presupune un refuz, cu câtă durere sau indiferenţă poate să vină.
     Oare nu cerem prea puţin de la noi?  Oare nu ne supraestimăm spunând de fiecare dată că e pentru ultima oară? Oare nu ne subestimăm când refuzăm să mai încercăm? Dar oare nu e fix invers? O subestimare când ne încăpăţânăm în a nu renuţa şi o supraestimare atunci când aruncăm totul în gol.
     Am putea da zeci de citate despre viaţă, dar niciunul, niciodată nu se va potrivi la două persoane. A compara doi oameni, doua situaţii nu te face decât să te afunzi în prejudecăţi şi iluzii. A crede că sunt oameni ce renunţă la ei pentru tine nu te face decât naiv, iar a crede că oamenii fac totul pentru propria persoană nu te face altceva decât un egoist incurabil.
     Nu îţi trebuie motive pentru a face ceva, cum nu îţi trebuie nici scop. Poate că par acţiuni lipsite de sens, dar oare dându-le un motiv nu te face oportunist? iar dându-le un scop nu te face la a renunţa la sentiment şi emoţie?
     Dorul? Dorul rar are motiv şi scop. Chiar dacă la prima vedere ar părea că dorul e determinat de absenţa cuiva, în esenţă dorul doar apare din când în când. Şi totuşi la o primă vedere dorul nu poate exista. Chiar dacă pare că dorul are un scop, acesta doar răscoleşte tot ce simţi. Şi totuşi cum poţi să mai simţi când îţi e dor? 
     Viaţa e un joc. Tu mai ştii să te joci? sau ai uitat ca noi restul...
     Tu ştii că jocul nu e competiţie? Tu ştii că nu trebuie să fii mai frumoasă ca ea? Tu ştii că nu trebuie să fii mai bun ca el?  Tu ştii că nu trebuie nici măcar să fii mai bun decât ce erai ieri?  Tu înţelegi că ieri şi mâine nu există?  Sunt doar unităţi pentru a-i da impresia omului că înţelege, că ştie şi că are control?
     Tu înţelegi că nu e important să mergi înainte? ci să mergi frumos. Tu înţelegi că nu e important să ai? ci să îţi doreşti si să faci totul pentru asta. Tu înţelegi că nu e important că ai plecat? ci că ai fost. Tu înţelegi că nu e important că ai renunţat? ci că ai încercat. Întelegi acum de ce scopul şi motivul sunt irelevante atunci când simţi? ÎNŢELEGI? Înţelegi acum de ce oamenii se pierd cu firea, de ce renunţă? Înţelegi acum de ce nu contează de câte ori pierzi? ci de câte ori îţi doreşti.
     Înţelegi de ce nu trebuie să te uiţi la rezultatul final ci la amintirile dobândite pe parcursul drumului? Înţelegi acum de ce mereu te întorci la acel ceva care într-o clipă de slăbiciune te-a făcut fericit? Înţelegi acum de ce refuzi noul doar pentru că undeva în trecut ţi-a fost bine? Înţelegi acum de ce ierţi uşor ceva ce te-a rănit doar pentru că de mult ţi-a adus un surâs? Eşti dependent de fericire şi totuşi o refuzi adesea când vine sub formă de lacrimi şi suspine?

La multi ani#21

     La mulţi ani, iubita mea!


  Uită-te în oglindă şi imaginează-ţi că te vezi prin ochii mei. Vezi frumuseţea? Simţi iubirea? De fiecare datî când simţi că nu mai poţi, că nu mai vrei sau că ai obosit, aminteşte-ţi că eu sunt aici să mai pot, să mai vreau şi să mai fac ca tu să fii bine. De fiecare dată când simţi că nu mai ai motive să faci să fie bine, aminteşte-ţi că eu am nevoie de asta, e uşor egoist din partea mea, dar am nevoie ca tu să fii bine.
  Sunt aici cu tine de când mă ştiu şi voi rămâne cu tine sub toate formele, când mă vrei şi cum mă vrei. Cu prezenţa, cu amintirea, cu dorinţa, până şi cu absenţa dacă îmi vei cere asta.
   Nu e o scrisoare despre tine sau despre mine, nu e nici măcar o scrisoare despre noi, e pur şi simplu. Pentru că tot ce se întâmplă pur şi simplu nu cere obligaţii, nu aduce frici sau regrete.
  Nu îţi cer să fii puternică, nu îţi cer nici măcar să fii fericită, îţi cer doar să fii pentru că a fi ar trebui să fie suficient pentru oricine, Iar tu, iubita, să nu te îndoieşti pentru că eşti din plin.
  Trăieşte azi ca şi cum viaţa se poate rezuma la clipa prezentă. Trecut? Viitor? Nu-ţi trebuie...
  Îţi e frică? Frică de iubire?, dar draga mea, tu eşti iubire, tu eşti lumea întreagă. Şi da sunt oameni care se vor speria de asta, sunt oameni care nu vor înţelege, dar nici nu contează pentru că viaţa nu e pentru asta. Viaţa e pentru că pur şi simplu. Viaţa e pentru tine şi pentru emoţie. Tu nu trebuie să înţelegi sau să vrei trebuie doar să laşi să fie.
  Doreşte-ţi şi luptă pentru asta, luptă cu zâmbetul pe buze şi cu inocenţă apoi lasă totul să se întâmple de la sine.
  Joacă-te de fiecare dată când pare prea greu. Nimeni nu îţi spune că viaţa e uşoară, nimeni nu te asigură că o să fie bine, dar eu te pot asigura că o să fie frumos.
  Creadeai că eşti singura care scrie scrisori? Nu, draga mea, şi eu pot, poate nu cu acelaşi efect şi talent, dar pot şi eu ca şi tine să las din când în când să iasă la iveală partea aia sensibilă, pentru că cu tine nu trebuie să fiu sensibilă.
  Ai vrut o soră? Ai primit una, poate mai mult de atât, uneori prea mult, nu-i aşa? Ai vrut prieteni? Ai primit, draga mea, cea mai sinceră prietenie din câte există. Ai vrut iubire? Ţi-am dat-o pe toată şi dacă încă mai vrei, mai caut şi îţi mai aduc. Pentru că pentru tine renunţ la tot, fără regret şi cu bucurie, atâta timp cât tu ai, am şi eu.
  Te cunosc de pe vremea când încă umblam cu suzeta şi am continuat să te cunosc şi după ce am înlocuit-o cu ţigara. Te cunosc de pe vremea când te plimbam cu maşinuţa prin curte, fără permis şi o să te cunosc şi după ce o să vină vremea când o să te plimb cu o maşină reală. Te cunosc de pe vremea când ne jucam împreuna la mamaie, am continuat să te cunosc şi după ce ne-a apărut un frate, nu m-am oprit din a te cunoaşte nici atunci când ai pierdut persoane pe care le iubeai, nu m-am dat înapoi nici când a apărut prima iubire şi nu mă voi opri indiferent de ce se va întâ,pla de acum încolo.
  Cine a spus că iubirea nu există? Uite-o aici în fiecare dimineaţă, uite-o aici chiar şi când nu ne vorbim cu zile, uite-o aici...
  Mulţumesc pentru grijp, pentru înţelegere şi mai mult îţi mulţumesc că m-ai primit înapoi după ce am stricat tot ce am construit atâta timp. Mulţumesc că m-ai ridicat de jos, chiar dacă eu te-am făcut să cazi de atâtea ori. Îţi mulţumesc pentru puterea de a fi lângă mine, nu e uşor să stai lângă un mare haos, lângă toată dezordinea de aici şi lângă ceva aşa inconstant.
  Îţi mulţumesc pentru ceea ce eşti, ce ai fost şi ce vei deveni, om frumos.

A fi

     M-ai învăţat că a iubi nu înseamnă a avea sau a-ţi dori. M-ai învăţat că a iubi înseamnă doar a şti. M-ai învăţat că viaţa nu e despre realizări şi averi, nu e despre ce ai, ci despre ce eşti. M-ai învăţat că frumuseţea nu se vede, se simte. M-ai învăţat că a căuta nu înseamnă a găsi şi a găsi nu înseamnă a avea. M-ai învăţat să am răbdare, să-mi fie dor fără a plânge şi să mă bucur fără a râde. Cu tine am învăţat să am încredere doar în mine, iar pe restul să-i accept. Cu tine am învăţat să respect, să nu-i judec şi să nu-i condamn, tot ce trebuie eu ca om să fac e să-i iubesc fără a le cere ceva în schimb, să mă bucur când primesc şi să le duc dorul atunci când nu mai vin. M-ai învăţat că a distorsiona realitatea e benefic doar pentru minte, nu şi pentru suflet. Cu tine am învăţat să acord libertate celor din jur, de a fi, de a vrea, de a renunţa.
     Am căutat în oameni ce am învăţat de la tine şi am găsit. Oare să mă mir că şi aceea poveste s-a terminat la fel? Cu o iubire departe lipsită de argumente sau motive? Dar oare nu ar trebui să mă bucur că am învăţat atât de repede că a iubi nu e sinonim cu a avea? Oare să nu îţi mulţumesc că nu mai există tristeţe în viaţa mea, ci doar o formă de a crea frumosul din durere? Oare să nu îţi mulţumesc că am iubit în câţiva ani mai mult decât iubesc alţii într-o viaţă, fără a vrea, a cere sau a dori mai mult? Cred că pur şi simplu, două suflete ce acceptă viaţa aşa cum e, nu au cum să rămână pe aceeaşi cărare pentru că ele se lasă purtate de curent. Poate pare trist, dar din nou, nu suntem aici pentru a avea, ci pentru a fi.
     Să trăim cu amintirea? Aşa facem amândoi, probabil pentru că ne e frică de schimbare, că ne vom revedea şi ne vom găsi schimbaţi, răi meschini, duri, fără căldură în ochi, fără putere în glas, fără zâmbetul pe buze, fără aerul melancolic şi trecutul greu în spate.  Oare nu ne e frică că ne vom uita? Şi preferăm să trăim certitudinea unui trecut împreună sau iluzia viitorului că o să fie la fel în favoarea prezentului concret? Oare nu e o frică copilărească, o negare de sentimente şi o ascundere a sensibilităţii? De ce nu credem că şi alţi oameni pot iubi? De ce ne vedem ca singurele fiinţe capabile de înţelegere si iertare? Ne comportăm frumos cu alţii mai mut în imaginaţie decât prin fapte şi acceptăm comportamente egoiste cu zâmbete curate. Oare nu încercăm să fim noi buni şi pentru ei, să le purtăm povara, să îi ferim de ce viaţa nu ne-a ferit pe noi?
     Oare nu ne-am pierdut printre poveştile copilăriei încercând să fim eroii unei lumi pierdute în trecut? Dar să ştii pe cât de greu a fost acum, să ne avem, să ne pierdem, să nu ne uităm, să cerşim câte o amintire, să implorăm pentru o veste, să ne rugăm pentru o atenţie, un zâmbet fugar, o privire rătăcită, pe atât de uşor ne va fi când ne vom revedea fiind altcineva, într-o altă lume. Ne vom întâlni fără argumente, fără explicaţii şi prejudecăţi, nu ne vom cere nimic, dar ne vom da totul. Şi asta doar pentru că două suflete care sunt acum pur şi simplu vor mai fi. 
     Cea mai mare realizare a vârstei de început a unui adult, o spun cu entuziasm, recunoştinţă şi fără pic de modestie e aceea că viaţa e frumoasă. E frumoasă singur şi cu alţii, e frumoasă în culorii şi în alb-negru. E frumoasă acum, căci viaţa e doar prezentul, iar atunci când te pierzi într-un trecut întunecat şi un viitor amăgitor, aminteşte-ţi că prezentul nu se caută, nu se doreşte şi nu îl ai, el doar e. Pentru că tu nu ai viaţă, tu eşti viaţă.

Gropiţe

     Vreau să îţi mulţumesc pentru ce ai fost şi mai mult pentru că datorită ţie am învăţat ce ar trebui să fie. Vreau să îţi mulţumesc pentru că ai încercat să fii deşi ştiai că nu ai să poţi. Vreau să îţi mulţumesc pentru că ai reuşit să mă faci să fiu. Tânjind mereu după un punct de sprijin, după cineva care să îţi ofere un echilibru, nu te-ai gândit niciodată că un om întreg nu-ţi poate fi jumătatea lipsă. Ai crezut că vei reuşi şi ai reuşit, dar când ai întors privirea pentru a-ţi împărtăşi fericirea, nu era nimeni. Ai încercat să fii cineva, dar ai uitat câţi nu au mai fost din cauză că tu acum eşti. Degeaba faci gropiţe în obraji dacă ele arată golul din tine. Degeaba oferi îmbrăţişări cu spatele şi degeaba ai atingeri tandre, dar reci.
     Ai vrut să fii, dar ai uitat că a fi înseamnă a cunoaşte atât singurătatea cât şi iubirea. A fi e o artă, ce îmbină cu grijă şi măiestrie două extreme. A cunoşte doar una dintre cele două arte înseamnă a fi doar pe jumătate sau cu jumătate mai puţin, depinde care artă îţi e necunoscută.
     Îţi mulţumesc, nu pentru tine, ci pentru mine. Nu atât pentru că ai fost tu, cât pentru că sunt eu. Îţi mulţumesc pentru jumătatea care ai fost, dar un om şi jumătate e prea mult pentru unul singur şi prea puţin pentru doi.

Tu

     Am crezut un timp că mi-am pierdut inspiraţia, dorinţa de a lăsa ceva în urmă sau poate pur şi simplu dorinţa de a face ceva, orice. Pierdută în spaţiu, cu privirea în gol şi totuşi fără a avea monologurile care înainte mă ajutau să trec peste, să înţeleg sau pur şi simplu să găsesc eu motive care să mă ajute să iert. Am creat ceva imginar, doar pentru a putea iubi, doar pentru a avea o lume în care bunătatea încă există, am creat ceva doar pentru că voiam...
     Am crezut că m-am maturizat şi odată cu maturizarea s-a dus şi imaginaţia, dar apoi a venit ziua în care am vorbit şi mi-am dat seama că tu ai fost impulsul de care aveam nevoie, tu erai piatra care m-a ţinut la fund atâta timp, prin absenţa ta m-ai determinat şi pe mine să ma pierd şi să mă ascund.
      Ştiam cât eşti de fragilă, ştiam cât eşti de neajutorată, ştiam că ai mereu nevoie ca cineva să te protejeze, ştiam că doar eu o puteam face, pentru ca spre deosebire de tine eu eram prea naiva să cred că oamenii pot să fie şi răi, că pot avea interese sau că te pot trage pe sfoară. Pe când tu îmi hrăneai naivitatea eu te obligam să fii mereu sub protecţia cuiva, fără a avea curajul de a merge şi singură.
      Am blamat mereu oamenii cu sensibilităţi, pâna am înţeles eu singură cum e să ai una. Te-am lăsat, iar apoi când am aruncat un ochi în urmă, te-am văzut, matură, sigură, echilibrată. Ştii că mereu râdeam cu tine că uneori trebuie să fii pentru ceilalţi palma care îî face să înainteze? Dar nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să fim asta una pentru alta. Nu mi-aş fi imaginat că pentru a ajunge in acelaşi loc o să trebuiască să ne dăm drumul la mâini.
     Îţi aduci aminte când îţi spuneam că niciodată nu vei rămâne împreună cu omul pe care îl iubeşti?  Îţi aduci aminte când mă rugai să scriu despre tine? Ţi-am promis că am să o fac, dar niciodată nu am putut, până acum, când te ştiu departe. Probabil că personalitatea ta aşa colorată îmi bloca orice idee sau poate ştiam că atunci când scriu e pentru că regret sau imi e dor, scrisul e mereu din cauza a ceva ce a fost şi nu mai poate să fie, iar tu erai, atunci erai. Scriam doar despre oameni ce nu mai sunt şi mi-aş dori să fie, ştii oamenii ăia la care nu eşti dispus să renunţi aşa că păstrezi o amintire de la ei ca să nu dispară, scrisul a fost atât amintirea ta cât şi a mea, speram să nu ajung să scriu despre tine.
      Îţi aduci aminte când îţi spuneam că niciodată nu rămâi impreună cu omul pe care îl iubeşti? Aş scrie mult mai mult, te-aş întreba atât de multe şi te-aş descrie de la privirea goală la mersul încrezător, dar nu pot, nu pot pentru că vreau să cred că totul a fost o problemă de timp care se va rezolva. şi totuşi îţi aduci aminte când îţi spuneam că niciodată nu rămâi cu omul pe care îl iubeşti?

De ales...

     De multe ori ai ales să taci, pentru că ştiai că odată spus va fi real, ştiai că atăta timp că nu-ţi auzi cu voce tare propriile gânduri le poţi ignora.
     Scriind ai crezut că poţi deforma realitatea, credeai că poţi face în aşa fel încât să trăieşti viaţa pe care mereu ţi-ai dorit-o. Credeai că scrisul te va ajua să fii cine vrei, să simţi mai mult decâ alţi oameni şi poate înr-un fel sperai că te va ajuta să înfrunţi lumea, să o înţelegi, să o manipulezi şi să faci ce vrei cu cei din jur. Dar nu a fost aşa. Credeai că atâta imp cât e negru pe alb e real, dar tu de fapt doar ai creat o bulă de ficţiune în jurul tău, ai creat un zid înre tine şi cei din jur. Un om ce scrie, ce creează, fie din vorbe, fie cu pensula, fie pur şi simplu din imaginaţie, nu e un om ce poate să trăiască continuu, e un om ce moare la intervale de timp, un om ce se pierde pe sine cu bună ştiinţă doar pentru a se putea căuta din nou în vreo creaţie făcuta la repezeală.
     Trebuie să faci o alegere, trebuie să alegi, între tine şi ce poţi creea, între ei şi opera ta, între viaţă şi gânduri. Dar de fiecare dată când renunţi la lumea ta pentru a inra în lumea ce îţi e dată, nu rezişti, pentru că ţie îţi place mizeria din mâinile tale, îţi place să fii singur, să trăieşti cu imaginile tale despre lume şi totuşi asta te distruge. Ai de ales între a muri câte puţin în fiecare zi sau de a trăi câte puţin în fiecare zi, dar încă nu îţi dai seama în care dinre cele doua personalitaţi ale tale se încadrează astea. Nu îţi dai seama când trăieşti şi când mori, nu îţi dai seama...

Mă voi gândi la asta mâine

      Îmi e dor să scriu, să fiu eu. Îmi e dor să simt cum îmi alunecă creionul pe foaia albă, fără frică, fără a fi conştientă de repercursiuni, de tot ce urmează după momentele de sinceritate totală cu mine. Îmi e dor să pot scrie fără frica că tu ai putea citi şi înţelege cât de diferită sunt de fapt, cât de multe pricep şi cât de puţine las să se vadă, îmi e frică că ai putea înţelege că nu sunt domnişoara aia care trebuie să fie, care are maniere şi ştie să se poarte, că nu sunt domnişoara care îi aprobă pe cei mai mari şi nu are opinii. Îmi e frică de înţelegerea a ceva mai ascuns.
     Mă gândesc la tine, amestecând gânduri absurde şi simţindu-mă departe. Mereu eu departe, niciodată tu. Mereu eu plecată..
     Să nu faci introspecţii, să nu te pierzi în trecut, să nu umbli cu gândul aiurea şi mai mult, niciodată să nu te gândeşti cu regret. Eu am făcut-o, iar acum mă regret pe mine, pentru ce am riscat şi pentru ce am uitat, pentru tot ce am negat.
     Poate că cea mai bună terapie nu e meditaţia, liniştea şi introspecţia, probabil e nevoie de mai mult de atât. Nu risca să te pierzi în cercuri vicioase cu răspunsuri ce nu fac decât să aducă mai multe întrebări. Dacă nu ai putut să îţi răspunzi în prima clipa de linişte, nu vei putea nici după nopţi de gândire, zâmbeşte şi spune-ţi că te vei gândi mâine la asta. Şi mâine e o zi, iar răspunsurile vin de la sine, când te aştepţi mai puţin. Nu visa la alte vremuri, trăieşte ca şi cum ai mereu ceva de făcut, nu te lăsa prins în capcanele minţii, căci probabil nimeni şi nimic nu îţi poate face atât de mult rău pe cât îţi poţi face singur. Vei obosi şi vei duce dorul zilelor în care priveai cerul şi te gândeai la tine, la ei, la noi, vei duce dorul zilelor în care pădurea avea altă culoare, zilele în care mergeai pe stradă şi în faţa ta se derulau filme, dar să nu cazi din nou în capcana atrăgătoare pusă de propria mine, căci atunci vei aluneca de tot. Vei fi nefericit, conştient că mereu există mai bine, mereu nemulţumit de tine şi de cei din jur, iubirea ţi se va părea absurdă, mult prea mică pentru aspiraţiile tale de la lumea asta, ura ceva prea mic pentru toată nedreptatea din faţa ta.
     Îmi e frică pentru că deşi tu îmi citeşti nefericirea pe chip, deşi tu înţelegi cât de goi îmi sunt ochii vei dori să încerci, poate pentru a mă înţelege mai bine, să pătrunzi în lumea mea. Şi îmi e frică că îţi va plăcea, asa cum îmi place mie, să ai mereu un motiv pentru a fi controversat, mereu un motiv pentru a cere mai mult de acolo de unde ai primit tot, de a da înapoi oamenilor care nu ţi-au dat nimic, de a iubi în vânt şi de a nu simţi nimic. Îmi e frică că nu vei putea spune: mă voi gândi mâine la asta şi vei rătăci asemeni mie zile în şir în altă poveste, cu alte personaje şi în alt timp. Vei ajunge să vorbeşti mecanic, să plângi mereu, să uiţi a zâmbi şi a mulţumi, să uiţi a aprecia ce ai şi a-i complimenta pe cei de lângă tine.
     Oricât mi-aş dori să te am aproape, ştiu că în lumea mea nu ne va fi bine, iar cum eu nu pot să mă întorc acolo unde eşti tu, tot ce pot să îmi zic e că mă voi gândi la asta mâine.

azi

     Pierdut într-un ciclu ce se repetă fără încetare? Era o vreme când încă mai găseai diferenţe între zilele ce se scurgeau, îţi dădeai seama când e azi şi când a fost ieri, dar acum noţiunea unui timp liniar nu mai există. Fiecare dimineaţă începe cu acelaşi gând nebun ce parcă cotropeşte toată fiinţa ta, iar seara, seara fiecare parte din corpul tău gândeşte altceva. Aceeaşi şcenă repetată la infinit din perspective diferite. Capul îţi zvâcneşte şi-ţi spune să te opreşti din a mai continua, îţi aduci aminte tot ce a fost trist, dar apoi pieptul, într-o încercare banală, îţi aduce aminte că tu ai ales răul predominant doar pentru acele clipe de fericire pe care doar când o vedeai le puteai simţi. Simţi furnicături şi dor, dar printr-o minune te simţi fericit. Resmnat, poate ăsta e cuvântul potrivit. Resemnat şi condamnat la o viaţă în care apreciezi ce ai avut doar după ce renunţi.
      Iubind o amintire e probabil cea mai tristă formă de iubire, dar mai puternică ca orice.
      Ştiţi amândoi că nu e nevoie de nimic concret între voi ca să comunicaţi, un simplu gând hotărât ajunge la destinaţie şi doare, doare că singura cale de comunicare sunt gândurile, doare să fiţi aproape doar în imaginaţie, dar în timp ce voi vă frământaţi într-o încercare absurdă de a mai salva ceva, eu mă amuz de strigătele disperate ce se pierd.
     Imagini rapizi, râsete periodice şi suspine. De cât timp îţi doreşti să te simţi singur, dar eşti bântuit de o umbra? O umbră ce ai vrea să fie fiinţă, dar care va rămâne pe veci undeva în întuneric fără a se materializa vreodată.
    Ţi-e greu să accepţi că unele lucruri trebuie să fie aşa cum sunt, îţi e greu să accepţi că fericirea se găseşte în tot ce e banal şi lipsit de sens, iar tot ce e complicat şi te face să simţi că trăieşti înseamnă tristeţe.
    Armură falsă, nu eşti nimic din ceea ce arăţi, cuvintele sunt aruncate în pripă, glume proaste zise din obişnuinţă,  zâmbete neclare împărţite cu străinii şi complimente prinse din zbor.
     Nu te mai primesc, nu te mai caut şi nu te mai aştept. Uneori mă întreb dacă sunt capabil să-mi dau seama unde trebuie să renunţ şi unde să încerc mai tare, dar tocmai confuzia asta mă face să renunţ la tot, în speranţa că aşa o să fie mai uşor. Mi-aş cere scuze în faţa ta de o mie de ori, dar ştiu că nu-mi vei permite niciodată asta. Te-aş chema înapoi de o mie de ori, dar ştiu că ai refuza să mă auzi. Te-aş aştepta o mie de ani de acum în colo, dar ştiu că timpul nu-mi permite.
     Azi o să-ţi promit marea, iar mâine îmi voi aduce aminte că tu nu crezi în promisiuni. Azi îmi vei zâmbi, iar mâine o să-mi aduc aminte că tu eşti mereu tristă. Azi am să te rog să mai stai puţin, iar mâine o să plec dând uitării totul,

Linie

     Nu e trist oare că nimic nu se sfârşeşte niciodată? Suntem în perfectă armonie cu tot ce ne înconjoară, ne ghidăm după aceeaşi lege: nimic nu se pierde totul se transformă. De multe ori dorim un sfârşit iremediabil, dorim cu ardoare încheierea unei perioade, strigăm cerului să se frângă deasupra noastră şi să ia asupra-i tot ce vrem să uităm. De multe ori încercăm negarea unor sentimente, unor trăiri, trecutului, dar toate acestea se manifestă prin cine suntem noi azi, astfel niciodată nu vom putea scăpa de amprenta a ceva ce a fost, niciodată nu te vei putea întoarce...
     Ziua nu se sfârşeşte, se transformă în noapte, moartea nu e capătul drumului, e viaţă sub o altă formă. Nu există o destinaţie finală sau un punct ce trebuie atins, totul e un cerc, făcut pe o foaie de cineva care a uitat unde a fost lăsată prima urmă.
     Nu e obositor să trăieşti ştiind că nu există nimic ce se pierde? Că fiecare sfârşit marcheză un nou început din care tu nu te poţi sustrage? Şi când crezi că poţi spune că e gata, că te poţi odihni, îţi dai seama că odihna nu există, mereu vei fi ceva, obligat să trăieşti în diverse forme, într-o linie continuă şi nesfârşită.

paradox

     Pentru că poate totul e creat de imaginaţie, trăim în lumi formate datorită unor stimuli interni sau externi. Trăim formând lumea din jurul nostru, nicidecum formaţi de ea. Suntem energia unor sentimente ce se întrepătrund cu tot, făcând ca mereu să fim mai mult decât suntem, făcându-ne să nu ne mai putem distinge unii de alţii. Poate că suntem atât cât ar trebui să fim atunci când nu mai trebuie deloc.
     Paradoxul lumii e determinat de dorinţa noastră de a ne feri de tot ce e real, iremediabil şi de neschimbat. Ne e frică de statornicie, de tot ce se repetă şi e ciclic, arătând că puterea noastră asupra propriei vieţi e aproape inexistentă.
      Inexistentă? Poate e acelaşi lucru cu existenţa totală, căci nimic nu se transformă atâta timp cât nu există o moarte certă ce să modifice decorul, făcându-ne să realizăm că lumea se schimbă, iar ziua de ieri nu e ca cea de azi.
     Oamenii care aleg să moară din când în când sunt oamenii care ştiu ce înseamnă să trăieşti.
      E mult mai important să fii decât să spui. E mult mai important să înţelegi că tu nu ai calităţi sau defecte, nu te poţi caracteriza, căci în interiorul tău e lumea întreagă. Mai bine fugi de adevăr decât să trăieşti în minciună.
     Eşti incert şi-ţi pare rău. Eşti dezorientat şi nu mai poţi. Eşti gol şi plin de lacrimi, şi oare nu mă contrazic cu antonime doar pentru a-ţi arăta că a fi definit şi concret nu face parte din condiţia umană? Oare nu încerc să-ţi arăt ca sunt la fel de dezorientată ca tine? Ca starea mea e starea ta? Oare nu fac tot posibilul să-ţi arăt că am nevoie tocmai de ceea ce tu nu eşti? Că am nevoie să te simt gol şi rece? Oare nu-ţi mărturisesc acum că sentimentele mele sunt născocirea imaginaţiei tale? Şi pentru că suntem atât de conectaţi, prinşi unul faţă de celălalt imaginaţia ta a devenit viitor pentru mine?
     Poate că nu putem aparţine unul altuia şi probabil nu ne putem iubi, dar ne putem amăgi cu o iluzie şi asta nu pentru că avem nevoie de afecţiune, nu pentru că suntem fragili, ci tocmai pentru că suntem puternici, plini de orgolii, într-o continua încercare de a-i arăta celui de lângă noi cât de mult deţinem controlul.
     Şi îmi pare rău că nu pot să-ţi spun tot ce simt şi îmi pare rău că alerg după imagini triste cu noi doi împreună şi îmi pare rău că adun cu gingăşie fiecare moment în care suntem departe. Pentru că vreau să suferi, pentru că vreau şi eu ca toţi oamenii să simt ceea ce mi se predică că nu am voie să simt niciodată. Poate că refuzi să crezi în răutatea oamenilor, poate că refuzi să înţelegi că oamenii periculoşi sunt cei ce nu înţeleg afinitatea condiţiei umane pentru întuneric, dar să ştii că tocmai negarea asta te-a apropiat de mine. Pe când tu te ascunzi de real, trăind într-o cuşcă de lumină, eu sunt afară bucurându-ma ce cerul plini de nori.
     Gânduri confuze între doua principii puternice în opoziţie pe care le susţinem în egală măsură. Gânduri împraştiate în aer şi culese de cei ce sunt atenţi, de toţi ce vor mai mult decât au sau de cei ce au renunţat la tot.

Oglindă

     Fiecare oglindă e doar o oglindă a dorinţei.
     Oglinzile nu sunt făcute pentru a arăta realitatea, sunt doar o proiecţie a imaginaţiei noastre asupra propriei persoane, asupra lumii. Sunt doar proiecţia unor idealuri...
     Privind în oglindă, nu te vezi nici pe tine, nici pe cel ce îşi rezeamă capul pe umărul tău, privind în oglindă îţi vezi doar speranţa că totul se va sfărşi cu bine, vezi tot ce îţi lipseşte, tot ce îţi doreşti cu nerăbdare să ai. Vezi lumi întregi pe care ai vrea să le explorezi, vezi unde ai vrea să ajungi, poate te vezi cu o diplomă importantă în mână, poate te vezi alături de o familie numeroasă, poate nu te vezi deloc. Periculoase sunt olginzile, înşelătoare şi pline de mistere. De câte ori nu te-ai afundat într-o imagine ce ţi se arăta în vitrina unui magazin fără ca măcar să te vezi pe tine? De câte ori nu ai trecut pe lângă o oglindă din casă şi l-ai văzut pe cel care nu mai locuieşte acolo de mult prea mult timp ca prezenţa lui măcar să se mai simtă? De câte ori nu ai simţit mirosul mării în timp ce te spălai pe dinţi şi îţi priveai cearcănele dobândite în beţia unor gânduri negre ce ţi-au apărut cu o noapte înainte? De câte ori nu ai prins viaţă doar privindu-ţi reflexia?
     De câte ori nu te-ai pus în pat obosit fără a putea dormi? Şi pentru a nu te amăgi cu scenarii ce nu se vor întâmpla niciodată, pentru a nu te amăgi cu sentimente pe care o inimă indecisă ca tine nu le va simţi, pentru a nu te amăgi cu iluzia bunătaţii te-ai gândit la trecutul abrupt pe care l-ai avut? De câte ori ai renuţat la imaginea unui viitor ce ar putea să îţi aducă amăgire în favoarea unui trecut ce îţi retrezeşte răni?

Culese din ciorne

     Să nu îndrăzneşti să mai spui nimic, azi mai mult ca în toate zilele să taci şi să te gândeşti la tine, azi mai mult ca oricând să renuţi la mine. Renunţă la tot ce am avut şi la tot ce îţi doreai să avem şi trăieşte pentru tine. Azi e ziua când eu îţi dau voie să pleci şi te asigur că nu o să mai visez la întoarcerea ta, azi e ziua când îţi spun definitiv la revedere, fără ca această revedere să mai aibă loc, doar că ştii cum e, oamenii mereu folosesc cuvinte blânde pentru adevăruri dure. 
      Ce ironie. Îţi urez o revedere ştiind că în cazul în care ai mai veni eu m-aş întoarce cu spatele, iar de m-ai urmări aş fugi şi de mi-ai apărea în faţă mi-aş închide ochii până la plecarea ta. Azi te invit să te opreşti din a mai fi ceva pentru mine, azi te invit să-ţi strângi sentimentele, amintirile şi să dispari, să te evapori în aer şi să te adânceşti în marea albastră, azi te invit la plecarea ta.
     Să transformăm iubirea noastră într-un film prost la care femeile se uita atunci când au inima frântă şi au impresia că le reprezintă. La un film lipsit de replici inteligente, lipsit de real, plin de basme interzise, un film pe care oamenii îl trasformă într-o capodoperă doar pentru că le trezeşte amintiri neplăcute. Să punem punct relaţiei noastre de dragul poveştiilor pe care le vom putea spune nepoţiilor, de dragul oamenirii, căci oamenii au nevoie să înţeleagă că trebuie să fii puternic pentru a renunţa la ce e toxic în viaţă ta cu toate că e tot ce îţi doreşti, oamenii trebuie să înţeleagă că o despărţire poate fi cea mai mare dovadă de iubire.  Să murim definitiv căci e mai uşor să-ţi trăieşti restul zilelor mort decât să mori în fiecare zi…

      -scrisoare de la ea pentru ea, căci cel mai mare inamic al ei...e tot ea-

     Renunţă la acea parte din tine care îţi face rău, renunţă la tot ce e venin şi trăieşte, trăieşte incomplet, dar cu bun simţ faţă de propria linişte. Renunţă la acea parte din tine care te atrage cel mai tare, dar îţi provoacă răni şi dovedeşte-ţi măcar azi iubirea şi grija faţă de propria persoană.

     Murim iubind. Nu ne îmbătrâneşte timpul, nu ne îmbătrânesc anii care trec, grijile sau nopţile nedormite. Ne îmbătrâneşte iubirea. Oamenii sunt din ce în ce mai puţin cu fiecare zi în care iubesc, oamenii se distrug în sentimente, se îneacă în dorinţe şi se pierd printre gânduri.
     Iubim departe, niciodată aproape, iubim căutând iubirea şi iubim mai mult de fiecare data când negăm existenţa ei.
     Închide ochii si îi vei vedea, îi vei vedea pe toţi, sunt aici cu tine, doar ca preferă întunericul. Tu nu simţi că trăieşti mult mai mult atunci când priveşti cerul? Tu nu simţi că trăieşti mai mult când eşti singur şi auzi strigătele pădurii? Tu nu simţi că trăieşti mai mult doar atunci când doare?
     Auzi acorduri de chitară? Auzi voci cântând în surdină? Auzi cum oamenii strigă în tăcere la cer? Auzi cum singurătatea îţi râde în ureche? Auzi cum pleacă? Auzi cum nu se mai întorc?
     Viaţa se scurge ca o clepsidră, dar nu cu nisip, nu cu timp, nu cu dorinţe, ci cu iubire.
     Auzi cum ei înjură la semafor, auzi cum se atacă şi se rănesc? Auzi cum uită că ziua de azi e mereu ultima pe care o avem. Auzi cum toţi am devenit insensibil, plini de dezamăgiri şi fără speranţă? Auzi cum tot ce ştiai că există se transformă? Auzi cum creşti şi nu ai nici măcar o şansă să te întorci în timp? Auzi şi tu cum lumea moare puţin câte puţin cu fiecare secundă ce trece? Şi tu îţi doreşti să se oprească tot ca să poţi avea o clipă de linişte?
     Auzi cum aş face orice să fii ca înainte, auzi cum aş face orice să nu te întâlneşti cu ei? Auzi cum aş avea grijă ca ziua în care ai început să îi iubeşti să nu mai vină? Aş avea grijă să nu te schimbi, să nu cunoşti dezamăgirea, să nu crezi în vorbe goale, să nu crezi în minciuni, să nu ajungi să schimbi tot ce aveai bun în tine doar pentru că doare să fii tu. te-aş învăţa să fii optimist, te-aş învăţa să te bucuri de suferinţa ta, te-aş învăţa să râzi, te-aş învăţa să renunţi la dependenţe şi să trăieşti liber, dar e prea târziu acum...Nu mai cunosc libertatea, nu mai ştiu cum e să nu te îneci la fiecare gură de aer, nu mai ştiu cum e să fii...

     Să fiu vânt, să-ţi pot lua durerea să o duc departe.

     Să fiu o floare de nu mă uita, să-ţi trăiesc veşnic în amintire.

     Să fiu lună, să-ţi luminez poteca în miezul nopţii.

     Să fiu pădure, să meditezi la poalele mele când lumea ţi se pare prea rea şi nedreaptă.

     Să fiu zăpadă, să-ţi scârţâi sub paşi.

     Să fiu mare, să-ţi aduc necunoscutul la picioare.

     Să fiu ploaie, să-ţi înlătur seceta de iubire.

     Să fiu creion, să-ţi poţi spune gândurile.

     

     Să fii vânt, să-mi aduci înapoi toată suferinţa.

     Să fii floare cu ghimpi, să nu-mi dispară cicatricea de când am încercat să te culeg.

     Să fii întuneric, să uit drumul spre tine.

     Să fii un copac căzut, de care nu pot trece.

     Să fii noroi, să-mi aduc aminte că zăpada doar ascunde urâtul.

     Să fii nisip, să văd urmele plecării tale.

     Să fii furtună, să-mi aduci aminte de liniştea ce a fost.

     Să fii hârtie, să simţi şi tu tot ce simt şi eu.


  Îţi pasă prea mult de restul sau îţi pasă doar de tine?

Arta

     Arta nu se naşte în momentele în care oamenii sunt fericiţi sau trişti, arta se naşte atunci când oamenii nu mai simt, atunci când nu mai au puterea necesară să-şi continue viaţa, când totul devine gri, lipsit de substanţă. Arta e atât de lipsită de sentiment, e creată de gol, iar noi o umplem cu trăirile noastre atunci când o privim. Arta nu transmite sentiment, noi singuri, ne privim propriile sentimente în ea, deoarece oamenii simt nevoia ca de fiecare dată când văd ceva ce nu are înţeles să îi dea unul, dar de cele mai multe ori, văd goluri care nu există şi le încarcă cu viu, stricând frumuseţea şi echilibrul. Pentru că, contrar a ceea ce pare, unele goluri rămân mai bine neumplute, la fel cum unele răni rămân mai bine deschise şi la fel cum unele cuvinte rămân mai bine nespuse.
     Aşa că, asemeni iernii, te rog să îngheţi tot ce eşti, să uiţi de tine şi măcăr pentru un moment să devii asemeni unei oglinzi în care oamenii să creadă că se uită la tine, dar de fapt să se vadă pe ei. Te rog ca măcăr pentru un moment să încerci să fii aşa cum lumea îşi doreşte să fii, pentru un moment să renunţi la ce visezi tu, să renunţi la idealurile tale şi să te conformezi cu majoritatea. La sfârşit vei fi atât de obosit, atât de plin de trăiri care nu sunt ale tale, atât de plin de mediocritate şi de absurd, atât de gri şi de gol, iar eu o să mă bucur.
     Te rog, pentru un moment, distruge-te cum au făcut-o atâţia, distruge-te ca să înţelegi, căci cea mai mare problemă a ta e că refuzi să vezi, distruge-te pentru a vedea cine ai fost şi cine ai putea să fii.

Dumnezeu

     E atât de mult rău că avem impresia că aşa trebuie să fie.
     De mici ni s-a spus că acolo undeva există un Dumnezeu, probabil e undeva departe şi foarte ocupat, căci eu nu l-am văzut pe aici niciodată, nici măcar în trecere. Ni s-a spus că e bun, că ne ocroteşte şi ne păzeşte. Cu cât auzeam mai multe poveşti despre El cu atât îmi era mai drag, dar tot o dată şi mai dor de el. Deşi nu înţeleg cum îţi poate fi dor de cineva pe care nu-L cunoşti.
     Ni s-a spus că El are grijă ca totul să fie bine în final, dar ce sens are să duci o viaţă plină de piedici ca să simţi o singură clipă de linişte? Oare merită să trăieşti în frică, disperare şi plin de răni, doar având speranţa că o să fie bine cândva?
     Am aruncat o privire în jur, o privire obictivă, o privire singură şi am înţeles că Dumnezeu nu a fost niciodată bun, nu a ţinut partea oamenilor şi a renunţat de mult la iubire. Dacă chiar există un Dumnezeu atunci el e cel puţin la fel de rău ca noi, la fel de rece şi la fel de plin de complexe. Probabil e un rebel, ce nu şi-a găsit nici scopul şi nici locul în univers, probabil că şi el şi-a pierdut speranţa şi a lăsat Pământul încercând să se integreze în altă parte. Ne-a creat pentru că S-a simţit singur, iar noi i-am arătat cât de singur te poţi simţi în compania cuiva. I-am arătat că nu contează câţi oamenii sunt în jurul tău dacă niciunul nu te înţelege şi nu te acceptă. I-am arătat că singurătatea e de preferat în faţa unuei companii toxice. I-am arătat că răul vine din prea mult bine.
      Dumnezeu e iubire? Posibil să fi fost, dar acum ne-a dat-o nouă pe toată, să ne distrugem cu ea. E plin de iubire în lumea asta, de iubire pentru ură, de iubire pentru amăgire, de iubire pentru sânge, de iubire pentru bani, dar niciodată de iubirea pentru iubire.
     Dumnezeule, poate o să vină o vreme când o să te iertăm, dar ziua aceea cu siguranţă nu e azi.

Se spune...

     Se spune că oamenii au o a doua şansă pentru a putea să îndrepte ceva din trecut, iar când nici aceasta nu le e suficientă, o primesc şi pe a treia şi pe a patra...până când nu o mai primesc deloc. 

     Tu câte şanse ai primit pentru a repeta aceeaşi greşeală? Tu de câte ori ai ales să cazi în păcat din nou doar pentru a mai simţi ceva încă o dată? De câte ori ai ales să ignori şi să ierţi doar pentru că vrei să vezi doar binele în oameni? De câte ori ai creat scuze pentru alţii când aceştia te tratau cu tăcere?

     I-ai iertat pe ei, i-ai consolat când tu erai rănit şi i-ai ajutat atunci când tu nu vedeai nici strada de lacrimi, dar eu te întreb acum pe tine când ai de gând să te ierţi, pe tine când ai de gând să te mângâi şi să te ajuţi? Ţie când îţi dai o a doua şansă? Să fii din nou tu? 

     Singura iubire care îţi poate aduce fericire e iubirea de sine, dar tu îţi pui iubirea în fiecare străin cu ochi frumoşi, în fiecare om ce trece şi-ţi aruncă câte o privire. Eşti gol şi disperat, căci tot ce aveai tu mai bun a plecat cu străinii. Eşti în lumea întreagă, părţi din tine privesc răsăritul, iar altele apusul, poţi spune că ai învins atât timpul şi spaţiul. Poţi spune că ai depăşit normalul cunoaşterii.

      Nu e ciudat cum nu e nevoie să vorbeşti pentru a fi înţeles, nu ţi se pare ciudat că toate graniţele comunicării au fost distruse şi tot ce era normal acum e abstract? Nu ţi se pare ciudat cum alegi acelaşi rău, cum eşti dependent de suferinţa de după, nicidecum de fericirea de moment?

     Visez cum plec şi tot ce las în urmă sunt scrisori, visez cum pentru prima data am curajul să spun oamenilor cât de mult ţin la ei. Visez cum mă eliberez de toată iubirea, visez cum reuşesc să fac ultimul pas, lăsând la o parte tot ce ţine de orgoliu şi de mândrie. Visez cum îmi păstrez demintatea tocmai arătând tuturor cât sunt de neînsemnată.  Mă visez în clipa în care pot să spun că nu îmi mai pare rău de nimic şi că nu mai aştept nimic, când sunt exact aşa cum trebuie pentru a accepta iubirea şi ajutorul celorlaţi, dar nu mai e timp pentru asta. Momentele pe care le-ai trăit greşit la timpul lor nu se vor întoarce doar pentru a le putea trăi acum aşa cum trebuie. Dar, din păcăte, atunci când ajungi la momentul perfecţiunii absurde e mult prea târziu, căci tot ce mai ai sunt câteva clipe uitate pe marginea patului.

Poate că nu am fost fericiţi, dar cu siguranţă ne-am bucurat.

      

      

Din când în când

     "Pe pământ, tot ce exista

                                are nevoie din când în când 

                                          să plângă"

                                                                      -Nichita Stănescu 

           

     

     Din când în când mi se face dor de tine, deşi zilnic eşti primul gând în dimineaţă, uneori mi se face şi dor, iar atunci îţi scriu, nu am dreptul să o fac, nu e corect din partea, dar apoi mă gândesc că ce poate să fie mai corect pe lumea asta decât un sentiment sincer nelalocul lui? Ce poate să fie mai corect decât un gând bun după o mare de tăcere? Ce poate să fie mai corect decât a lăsa şi a te întoarce?

     Din când în când, îmi dau seama că eşti prea mult pentru mine şi plec. Eşti mult prea mult pentru mulţi din jurul tău, poate te vei obişnui cu asta sau vei trăi mereu cu senzaţia că eşti prea puţin.
     Din când în când, realizez că eu sunt mult mai puţin fără tine ca să pot fi fericit, dat mult prea mult cu tine ca să mă pot bucura.
     Din când în când. Eşti din când în când, eu nu sunt niciodată, din când în când râzi, eu niciodată nu plâng, din când în când taci, eu niciodată nu vorbesc.
                             
                                              - Din când în când, mă iubesti, eu nu te iubesc niciodată-

     

      

    

Tablou

     Obişnuiam să scriu despre speranţă, despre o lume mai bună, despre sinceritate, despre iubire. Vedeam viaţa plină de culori, de oportunităţi, de potenţial, de toloreanţă, dar viaţa e doar un şir de dezamăgiri, de oameni ce bombardează cerând pacea, de oameni ce se revoltă din fotoliu, de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă şi nu se înţeleg, de oameni ce vor să aibă fără să facă, de oameni ce dau legi pentru a instaura dreptatea, dar inimile lor sunt pline de venin, de oameni ce nu iubesc, de oameni ce rar mai au ceva uman în ei. Superficialitatea şi ignoranţa merg mână-n mână cu dezastrul.

     Arta nu-şi mai are rostul, aş zice că e artă ce faceţi voi din noi. Durerea, suferinţa, modul în care ne goliţi, modul în care ne faceţi pe toţi la fel, e o artă să poti manipula atâţia oameni dându-le impresia că sunt liberi şi că au drepturi.

      Şi totuşi prin tabloul creat de voi, umplut de lacrimi şi strigăte de disperare ascunse în spatele unor zâmbete tâmpe mai sunt câţiva care s-au înarmat cu pensule şi creioane şi încearcă să modifice monstrozitatea creată, încearcă să readucă la viaţă natura pe care aţi omorât-o.

      Ne întoarcem mereu de unde am plecat, la tot ce e toxic în viaţa noastră, ne întoarcem şi ne promitem că o să fie pentru ultima oară, dar o să vină o vreme când o să fim puternici şi o să plecăm definitiv. Nu o să lăsăm un colectiv pentru altul, nu, o să plecăm în propia fericire. Oamenii trebuie să ştie ce e eşecul profesional, momentul în care simt că nu mai pot, când îşi dau seama că nimic nu e pentru ei, când îşi repetă că nu au nimic aparte. Oamenii trebuie să ştie cum e să pierzi tot ce ai investit într-o viaţă. Oamenii trebuie să ştie cum e să implori Universul să elimine din viaţa ta persoanele la care tu nu poţi renunţa. Oamenii trebuie să ştie cum e să trăieşti o viaţă în amintirea unei iubiri pierdute. Oamenii trebuie să înţeleagă că sunt singuri, că tot ce au sunt gândurile lor. Oamenii trebuie să înţeleagă că iubirea e cea mai puternică armă. Au nevoie să înţeleagă atât de multe pentru a se putea retrage în propria fericire. Nu veţi mai avea pe cine muta după cum vreţi, căci, peste puţin timp fiecare va fi coordonat de propria legea, aceea a iubiri pentru propria persoană. O să vină o vreme când respectul o să domine, când oamenii vor alege doar ce e sincer.