Te-am văzut

     Te-am văzut azi, după atâţia ani. Nu păreai schimbat, nu prea tare. M-am apropiat de tine, te-am salutat, te-am îmbrăţişat din priviri, ştii cu pe vremuri, iar tu mi-ai răspuns rece şi formal.
      Doar atunci mi-am dat seama...noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani, eram ca doi străini ce aveau o poveste comună. Cred că am fost atât de absorbită de scrisorile pe care ţi le scriam regulat fără a le trimite, încât am uitat cu totul că povestea noastră s-a terminat de mult. Cred că am stat aşa de mult şi m-am gândit  la tot ce s-a întâmplat cu noi încât, pur şi simplu, am uitat că sunt doar amintiri. Retrăiam atât de intens  emoţiile încât le-am confundat cu realitatea.
      Acum eram faţă-n faţă, iar eu eram obligată să îmi reţin lacrimile. De atâtea ori mi-ai spus că trebuie să mă trezesc la realitate , să încetez să confund visul cu viaţa reală încât voiam să îţi arăt că am reuşit în sfârşit. Nu te-ai lăsat păcălit, mă cunoşteai prea bine. Ai văzut că sunt doar bucăţi şi nicio parte din mine nu mai face contactul cu realitatea.
      M-ai lua în braţe, m-ai strâns tare, mi-ai spus că îţi pare rău, ne-am plimbat ca înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am alergat, am râs, totul părea doar un vis frumos, oare chiar atât să fi fost?
     Probabil că da.
     Eu sunt tot aici în pat cu creionul în mână, gândind. Ştii. Nu am trecut peste. Ştii. Confund realitatea cu visul. Ştii. Sunt încă doar un copil. Şii. Am o viaţă construită doar pe imaginaţie.
     Tu erai singura parte reală din tot ce aveam, dar ai plecat, aşa că mi-am continuat "existenţa" scriind despre tine, imaginându-mi că o să vii înapoi.
     Ştii. Ai încercat să mă ajuţi să mă trezesc şi uite ca am sfârşit tot prin a scrie despre tine. Uneori îndoindu-mă şi eu de caracterul ficţional al operei.

Mort

     Eşti mort.
     De acum o să vorbesc despre tine la trecut. De acum o să spun doar 'a fost frumos', e mai bine decât ' ar fi fost frumos', deşi ambele variante se potrivesc la fel de mult.
     De acum, atunci când o să mă gândesc la tine vei fi mereu o amintire dintr-un trecut ce nu mai are nicio legătură cu prezentul.
     Eşti mort, dar nu de tot. Eşti mort doar pentru mine.
     O să trebuiască să trec pe lângă tine şi să mă prefac că eşti doar o nălucă. O să trebuiască să îţi aud vocea şi să ma conving că e doar în mintea mea.
      O să merg în cimitir şi o să-mi dau seama că doar pentru mine eşti mort, pentru restul eşti mai în viaţă ca niciodată. O să îmi dau seama că nu am niciun loc în care să stau şi să mă gândesc la tine fără ca nimic să nu îmi aducă aminte că tu trăieşti doar alături de alţii.
     Îmi e mult mai uşor aşa. Să mă gândesc că nu mai e cale de întoarcere, decât să sper în continuare că o să ne întalnim din nou şi o să uităm de restul ca la început.
     Ştiu că despărţirea noastră e ca o moarte. Putem doar să o plângem căci orice speranţă e deşartă.
     Ştii că îmi plac lumânările, sunt ca nişte luminiţe ce se sting odată cu trecerea timpului. Seamănă aşa mult cu noi!
     Acum o să mă gândesc la tine atunci când văd o lumânare căci ea se stinge atunci când îi vine timpul.
     Înainte mă gândeam la tine atunci când vedeam stelele, dar nu se mai potriveşte, ele deşi dispar dimineaţa, apar mereu în următoarea seara. Cu tine nu o să fie la fel...

Prin ochii mei

     Îţi e bine singură, dar suferi mult oricum.
     Nu ai recunoaşte asta pentru nimic în lume, dar se vede după modul în care eşti drăguţă cu toată lumea. Vrei ca oamenii din jur să nu simtă ce ai simţit tu, vrei ca măcar ei să simtă că au pe cineva aproape dacă tu te simţi singură.
     Deşi ai mersul unei persoane sigură pe sine şi vorbeşti clar fără tremur în voce şi pare că nu ai nevoie de nimeni, de fapt tu nu eşti sigură deloc, ai mereu nevoie de cineva care să fie alături de tine.
     Şi te minţi pe tine sau poate chiar te crezi atunci când spui că nu ai nevoie de nimeni, că eşti bine. Ai suferit mult şi ai ajuns la concluzia că îţi e mai bine singură, dar cu toate astea te emoţionezi când vezi o persoană care se plimbă singură şi faci tot ce poţi ca cei din jur să nu fie singuri niciodată.
     Spui că nu crezi în iubirea infinită, că totul are un sfârşit, că nimic nu durează, ca mai apoi să vii zâmbind la mine cu un semn al infinitului desenat pe mână.
      Te emoţionezi la câte o comedie romantică şi plângi atunci când citeşti cărţi cu final trist sau fericit. Nu prea contează cum se termină cartea tu plângi oricum. Plângi pentru că te emoţionează tot ce are un final, deşi te-ai convins de mult că nu o să gaseşti ceva ce să dureze etern.
      Eşti sinceră cu toată lumea, tu ai fost minţită de multe ori şi nu vrei ca şi restul să treacă prin asta, singura persoană pe care o mai minţi eşti tu atunci când încerci să te convingi că poţi şi singură.
      Zâmbeşti, dar văd tristeţea din zâmbetul tău. Îţi văd lacrimile din ochi şi dezamăgirea din voce. Plângi pentru că speri, dar nu vrei să recunoşti asta, spui că e doar o perioadă mai grea, că s-au adunat mai multe, că o să treacă, spui că doar te-a afectat ultima carte citită, când de fapt tu eşti pierdută între realitate şi vis.
      Eşti cea mai sinceră şi cea mai mincinoasă persoană pe care o ştiu.
      Nu poţi să îi minţi pe cei din jur, totul la tine e sincer, privirea, pulsul, modul în care ţi se accelerează repiraţia când te emoţionezi, dar în schimb tu te poţi uita în oglindă printre lacrimi şi să spui cu tărie că eşti bine.
      Iubeşti noaptea şi felul în care luminează stelele pe cer, aşa de simplu. Iubeşti ploaia şi felul în care îşi varsă furia asupra tuturor. Iubeşti felul în care picăturile se izbesc cu putere de faţa ta, facându-te să te gândeşi la tot ce iubeşti.
      Dacă te-ai vedea prin ochii mei cu siguranţă te-ai iubi. Ai iubi modul în care îţi arăţi sentimentele mai tare atunci când încerci să le ascunzi , modul în care chicoteşti din orice, modul în care plângi printre zâmbete, modul în care îţi trăieşti toate sentimentele la intensitate maximă, felul tău de a încerca să fii tare şi independentă. Te-ai iubi pentru că eşti diferită, pentru ca eşti mereu aceiaşi.