Culese din ciorne

     Să nu îndrăzneşti să mai spui nimic, azi mai mult ca în toate zilele să taci şi să te gândeşti la tine, azi mai mult ca oricând să renuţi la mine. Renunţă la tot ce am avut şi la tot ce îţi doreai să avem şi trăieşte pentru tine. Azi e ziua când eu îţi dau voie să pleci şi te asigur că nu o să mai visez la întoarcerea ta, azi e ziua când îţi spun definitiv la revedere, fără ca această revedere să mai aibă loc, doar că ştii cum e, oamenii mereu folosesc cuvinte blânde pentru adevăruri dure. 
      Ce ironie. Îţi urez o revedere ştiind că în cazul în care ai mai veni eu m-aş întoarce cu spatele, iar de m-ai urmări aş fugi şi de mi-ai apărea în faţă mi-aş închide ochii până la plecarea ta. Azi te invit să te opreşti din a mai fi ceva pentru mine, azi te invit să-ţi strângi sentimentele, amintirile şi să dispari, să te evapori în aer şi să te adânceşti în marea albastră, azi te invit la plecarea ta.
     Să transformăm iubirea noastră într-un film prost la care femeile se uita atunci când au inima frântă şi au impresia că le reprezintă. La un film lipsit de replici inteligente, lipsit de real, plin de basme interzise, un film pe care oamenii îl trasformă într-o capodoperă doar pentru că le trezeşte amintiri neplăcute. Să punem punct relaţiei noastre de dragul poveştiilor pe care le vom putea spune nepoţiilor, de dragul oamenirii, căci oamenii au nevoie să înţeleagă că trebuie să fii puternic pentru a renunţa la ce e toxic în viaţă ta cu toate că e tot ce îţi doreşti, oamenii trebuie să înţeleagă că o despărţire poate fi cea mai mare dovadă de iubire.  Să murim definitiv căci e mai uşor să-ţi trăieşti restul zilelor mort decât să mori în fiecare zi…

      -scrisoare de la ea pentru ea, căci cel mai mare inamic al ei...e tot ea-

     Renunţă la acea parte din tine care îţi face rău, renunţă la tot ce e venin şi trăieşte, trăieşte incomplet, dar cu bun simţ faţă de propria linişte. Renunţă la acea parte din tine care te atrage cel mai tare, dar îţi provoacă răni şi dovedeşte-ţi măcar azi iubirea şi grija faţă de propria persoană.

     Murim iubind. Nu ne îmbătrâneşte timpul, nu ne îmbătrânesc anii care trec, grijile sau nopţile nedormite. Ne îmbătrâneşte iubirea. Oamenii sunt din ce în ce mai puţin cu fiecare zi în care iubesc, oamenii se distrug în sentimente, se îneacă în dorinţe şi se pierd printre gânduri.
     Iubim departe, niciodată aproape, iubim căutând iubirea şi iubim mai mult de fiecare data când negăm existenţa ei.
     Închide ochii si îi vei vedea, îi vei vedea pe toţi, sunt aici cu tine, doar ca preferă întunericul. Tu nu simţi că trăieşti mult mai mult atunci când priveşti cerul? Tu nu simţi că trăieşti mai mult când eşti singur şi auzi strigătele pădurii? Tu nu simţi că trăieşti mai mult doar atunci când doare?
     Auzi acorduri de chitară? Auzi voci cântând în surdină? Auzi cum oamenii strigă în tăcere la cer? Auzi cum singurătatea îţi râde în ureche? Auzi cum pleacă? Auzi cum nu se mai întorc?
     Viaţa se scurge ca o clepsidră, dar nu cu nisip, nu cu timp, nu cu dorinţe, ci cu iubire.
     Auzi cum ei înjură la semafor, auzi cum se atacă şi se rănesc? Auzi cum uită că ziua de azi e mereu ultima pe care o avem. Auzi cum toţi am devenit insensibil, plini de dezamăgiri şi fără speranţă? Auzi cum tot ce ştiai că există se transformă? Auzi cum creşti şi nu ai nici măcar o şansă să te întorci în timp? Auzi şi tu cum lumea moare puţin câte puţin cu fiecare secundă ce trece? Şi tu îţi doreşti să se oprească tot ca să poţi avea o clipă de linişte?
     Auzi cum aş face orice să fii ca înainte, auzi cum aş face orice să nu te întâlneşti cu ei? Auzi cum aş avea grijă ca ziua în care ai început să îi iubeşti să nu mai vină? Aş avea grijă să nu te schimbi, să nu cunoşti dezamăgirea, să nu crezi în vorbe goale, să nu crezi în minciuni, să nu ajungi să schimbi tot ce aveai bun în tine doar pentru că doare să fii tu. te-aş învăţa să fii optimist, te-aş învăţa să te bucuri de suferinţa ta, te-aş învăţa să râzi, te-aş învăţa să renunţi la dependenţe şi să trăieşti liber, dar e prea târziu acum...Nu mai cunosc libertatea, nu mai ştiu cum e să nu te îneci la fiecare gură de aer, nu mai ştiu cum e să fii...

     Să fiu vânt, să-ţi pot lua durerea să o duc departe.

     Să fiu o floare de nu mă uita, să-ţi trăiesc veşnic în amintire.

     Să fiu lună, să-ţi luminez poteca în miezul nopţii.

     Să fiu pădure, să meditezi la poalele mele când lumea ţi se pare prea rea şi nedreaptă.

     Să fiu zăpadă, să-ţi scârţâi sub paşi.

     Să fiu mare, să-ţi aduc necunoscutul la picioare.

     Să fiu ploaie, să-ţi înlătur seceta de iubire.

     Să fiu creion, să-ţi poţi spune gândurile.

     

     Să fii vânt, să-mi aduci înapoi toată suferinţa.

     Să fii floare cu ghimpi, să nu-mi dispară cicatricea de când am încercat să te culeg.

     Să fii întuneric, să uit drumul spre tine.

     Să fii un copac căzut, de care nu pot trece.

     Să fii noroi, să-mi aduc aminte că zăpada doar ascunde urâtul.

     Să fii nisip, să văd urmele plecării tale.

     Să fii furtună, să-mi aduci aminte de liniştea ce a fost.

     Să fii hârtie, să simţi şi tu tot ce simt şi eu.


  Îţi pasă prea mult de restul sau îţi pasă doar de tine?

Arta

     Arta nu se naşte în momentele în care oamenii sunt fericiţi sau trişti, arta se naşte atunci când oamenii nu mai simt, atunci când nu mai au puterea necesară să-şi continue viaţa, când totul devine gri, lipsit de substanţă. Arta e atât de lipsită de sentiment, e creată de gol, iar noi o umplem cu trăirile noastre atunci când o privim. Arta nu transmite sentiment, noi singuri, ne privim propriile sentimente în ea, deoarece oamenii simt nevoia ca de fiecare dată când văd ceva ce nu are înţeles să îi dea unul, dar de cele mai multe ori, văd goluri care nu există şi le încarcă cu viu, stricând frumuseţea şi echilibrul. Pentru că, contrar a ceea ce pare, unele goluri rămân mai bine neumplute, la fel cum unele răni rămân mai bine deschise şi la fel cum unele cuvinte rămân mai bine nespuse.
     Aşa că, asemeni iernii, te rog să îngheţi tot ce eşti, să uiţi de tine şi măcăr pentru un moment să devii asemeni unei oglinzi în care oamenii să creadă că se uită la tine, dar de fapt să se vadă pe ei. Te rog ca măcăr pentru un moment să încerci să fii aşa cum lumea îşi doreşte să fii, pentru un moment să renunţi la ce visezi tu, să renunţi la idealurile tale şi să te conformezi cu majoritatea. La sfârşit vei fi atât de obosit, atât de plin de trăiri care nu sunt ale tale, atât de plin de mediocritate şi de absurd, atât de gri şi de gol, iar eu o să mă bucur.
     Te rog, pentru un moment, distruge-te cum au făcut-o atâţia, distruge-te ca să înţelegi, căci cea mai mare problemă a ta e că refuzi să vezi, distruge-te pentru a vedea cine ai fost şi cine ai putea să fii.