Îi rănim

     "Îţi dai seama că iubeşti atunci când singura persoană care te-ar putea consola e cea care te-a supărat"
      Cel mai des îi rănim pe cei pe care-i iubim. Îi punem la încercare, vrem să vedem că şi lor le pasă. Ne e frică să ne arătăm sentimentele şi din cauza asta ne comportăm urât cu cei la care ţinem.
      Ne e frică să ne arătăm sentimentele şi din cauza asta ne comportăm urât cu cei la care ţinem. Ne e frică de proprile sentimente şi neştiind cum să ne comportă faţă de ele  le ascundem şi încercăm să le înlocuim cu nepăsare.
      Cel mai tare îi rănim pe cei care ne iubesc. Ne e frică să primim iubire deşi avem nevoie disperată de ea, aşa că o respingem.
      Suntem aşa indecişi. Fugim de iubire şi ne plângem de singurătate. Fugim de zâmbete şi încercăm să oprim lacrimile. Fugim de tot ce însemnă viaţă şi ne e frică de moarte.

Trecut

     De ce se numeşte trecut dacă nu trece?

     De ce se numeşte trecut dacă e mereu cu noi în prezent?

 

     Îl numim trecut pentru că am dori cu toată fiinţa noastră să-l uităm.

     Îl numim trecut pentru că refuzăm să învăţăm din el şi să trăim umăr la umăr cu el.

     Îl numim trecut sperând că aşa o să dispară fără urmă în abis.

     

     Toţi spun " trăieşte în prezent, trecutul e trecut şi nu trebuie să te gândeşti la el", dar se înşeală amarnic. Trecutul e trecut pentru laşi. Trecutul ar trebui să facă parte din prezentul nostru la fel cum şi viitorul nostru ar trebui să fie în prezent.

     Odată ce ai înţeles că trecutul face parte din tine şi el îţi oferă atât lecţii cât şi amintiri nu mai ai de ce să te îngrijorezi în privinţa lui.

     Trecutul e un loc în care poţi merge oricând pentru a reîntâlni persoane dragi, pentru a retrâi emoţii.

     De ce vor oamenii să scape de el? 

     E plin de durere şi remuşcări ăsta-i motivul, dar ele fac parte din noi. De ce să vrem să încuiem o parte din noi într-o gaură neagră? 

     De ce să nu ne împăcăm cu trecutul care nu trece şi să trăim aşa cum se face? 

Slăbiciune

    A trecut mult timp de când nu am mai scris ceva, asta pentru că mereu am considerat că scrisul este o slăbiciune. Atunci când scriu îmi las armura jos şi dau liber gândurilor şi sentimentelor.
    Orice reprezintă emoţie a ajuns să fie slăbiciune. Nimeni nu îşi mai exprimă emoţiile, cu toţii purtăm măşti, iar aceste măşti ne provoacă doar suferinţă.
     Ne încăpăţânăm  să părem puternici, să fim independenţi, încercăm să ne convingem că putem trăi şi singuri, dar tot ce reuşim să facem e să accentuăm dorinţa de a avea un umăr pe care să ne bazăm. Prin tot ce facem pentru a părea puternici ne demonstrăm încă o dată că suntem fragili, mult prea fragili pentru lumea asta.
     Ce frumos ar fi să ne putem bucura cu toţii de ce avem, să ne bucurăm de tot ce e în jur, să ne iubim pentru că doar pe noi ne avem. Ce frumos ar fi să putem să spunem ce simţim fără a fi judecaţi. Ce frumos ar fi să putem umbla liberi, fără armura pe care suntem nevoiţi să o purtăm, dar sunt doar visele mele.
     Visele...dorinţele...amintirile, sunt alte lucruri prin care ne arătăm cât suntem de neputincioşi!
     Visăm deşi ştim că totul este doar ficţiune, ne dorim deşi ştim că ne amăgim singuri, ne amintim deşi ştim că nu ne mai putem întoarce în trecut.
   
     Lumea toată e fragilă. Problema e că noi vrem să fim cei puternici.
     Florile sunt neputincioase în faţa iernii, zăpada e neputincioasă în faţa soarelui, soarele e neputincios în faţa nopţii, iar noapte e neputincioasă în faţa luminii.
     Cu toţii avem slăbiciuni, suntem doar slăbiciuni. Oamenii sunt făcuţi din slăbiciune, o slăbiciune pe care dacă ştim să o educăm putem ajunge la stele, o slăbiciune pe care dacă o putem accepta o transformăm in iubire.

Ţipă

     Cerul e cenuşiu, soarele îşi pierde razele printre ramurile copacilor, se lasă întunericul şi ştii că o să fii nevoit să urci scările şi să te retragi în camera ta, singur cu gândurile tale.
     Îţi e frică pentru că e timpul să te întâlneşti cu gândurile ce au încercat toată ziua să te domine.
     Până atunci ai stat înconjurat de persoane, ai fost în lume, în societate, iar orgoliul nu te-a lăsat să plângi, să ţipi, să te comporţi ca un copil căruia i s-a luat jucăria, ai stat drept şi ai zâmbit pentru că aşa se face, nu-i frumos să îţi arăţi temerile...
     Societatea ne-a învăţat să purtăm măşti, oamenii ne-ai criticat şi ne-au făcut să nu le mai dăm jos.
     Dar acum eşti singur şi poţi să plângi, poţi să ţipi, dă drumul tuturor sentimentelor pe care le-ai comprimat.
   
     Ţipă să te audă o lume întragă!
     Ţipă, oricum nimănui nu-i pasă, tot singur vei fi, tot te vor critica, tot tu vei fi cel care greşeşte atunci când eşti tu însuţi.
      Ne cer să ne comportăm matur, dar nu le pasă că maturitatea asta ne seacă de viaţă.
      Eu zic sa fii tu, dacă râzi vei fi criticat, dacă plângi vei fi criticat, aşa că simte-te tu împacat cu tine, nu te gândi la ce spun alţii.

     Fii tu cel care dansează după cum cântă ploaia, nu după cum cântă cei din jur!

Vinovat!

     Oare e în natura umană să îi învinovăţim pe cei din jur pentru propriile greşeli?
     E în natura umană să dăm vina pe viaţă pentru tot ce nu e iese bine?
     Dacă eşti om nu trebuie să fii şi victimă!
     Termină cu învinovăţitul celor din jur când singurul vinovat pentru cum decurg lucrurile în viaţa ta eşti tu.
     Nu da vina pe soartă pentru că nu eşti în stare să suporţi consecinţele acţiunilor tale,
     Nu eşti aici pentru a face pe judecătorul, tu ai un singur rol şi acela e să fii om, iar învinovăţitul celor din jur nu face parte din asta.
      Nu-i învinovăţi pe cei din jur pentru că sunt răi, asta-i doar la suprafaţă, niciun om nu-i rău în esenţă, doar că aşa aleg unii să se protejeze de cei din jur.