O simplă zi

          Merg pe stradă, pe lângă mine trec tot felul de persoane, unele triste, altele fericite, unele în vârstă, altele la primele primăveri ale vieţii...
          Trec pe lângă şcoală şi văd o mamă cu fetiţa ei de mână. Fetiţa era prin clasa a treia şi îi povestea mamei entuziasmată ce a făcut la şcoală. Pe faţa mamei se vedea clar că era preocupată de alte lucruri şi nu auzea un cuvânt din ce zicea fetiţa. Atunci mi-am dat seama cum trecem prin viaţă fără să ne bucurăm de lucrurile importante care sunt chiar sub nasul nostru şi ne preocupăm de problemele care vor veni. Mi-am dat seama cât de inocentă şi plină de viaţa e inima unui copil care nu ştie ce sunt greutaţile, care trăieşte cu drag şi vede ceva frumos în orice lucru îi iese în cale.
         Mă aşez pe o bancă în parc şi mă uit în jurul meu. Văd un bătrânel care zâmbeşte în timp ce îşi roteşte ochii în jur. Pare că se gandeşte la vremuri de demult apuse, la anii petrecuţi în liceu, la prima iubire, la primul sărut, la părinţii lui care probabil nu mai sunt. Ce trist trebuie să fie să îţi dai seama că ai imbătrânit şi că mai trăieşti doar in amintiri.

             

         Îmi mut privirea spre doi îndrăgistiţi care se plimbau ţinându-se de mână. Pe chipurile lor nu se citea urmă de ingrijorare, parcă pe pămant ar fi fost doar ei doi, într-un univers perfect. Atunci când se uitau unul la altul zâmbeau, iar ochii le sclipeau de bucurie. 

          Ceva mai încolo şi bătrânelul de care am vorbit zâmbea. uitându-se la cei doi, dar în zâmbetul lui se citea regretul, regreta că el nu va mai putea să îşi ţină de mână persoana iubită, că viaţa a trecut pe lânga el luând cu ea fericirea. Deşi ochii săi îi priveau pe cei doi îndrăgostiţi  se vedea că rememorează momentele pe care le-a petrecut cu ea, ea care a fost totul pentru el.

         Cei doi îndrăgostiţi au toată viaţa înainte pentru a se bucura de absolut tot ce-i înconjoară. Sunt sigură că ei nu realizează cât de important e să preţuiască lucrurile din jurul lor, dar acest bătrânel acum ştie cât de importante sunt lucrurile pe care nu le-a apreciat în tinereţe şi deşi acum ştie cum să le preţuiască nu le mai poate avea. 

        Atunci când suntem tineri nu preţuim cum trebuie oamenii, momentele frumoase, zâmbetele, sursurul râsetelor, iar atunci când îmbătrânim şi am ştii să le preţuim nu le mai putem avea. Oare nu e putin nedrept?

Suntem ceea ce iubim.

           "Suntem ceea ce iubim" Nichita Stanescu
            Dacă suntem ceea ce iubim, ce sunt persoanele care se prefac că ne iubesc, care se prefac că ne sunt prieteni?
             Nu sunt nimic pentru că nu sunt capabile să iubească şi să preţuiască dragostea pe care le-o oferim, sunt capabile doar să ne amăgească şi să se joace cu noi, dar noi ce suntem dacă iubim nişte nimicuri?

Trăim?

     Dacă întrebi pe cineva de ce are nevoie un om pentru a trăi îţi va răspunde că are nevoie de oxigen, apă, mâncare şi alte chestii de genul ăsta.
     Eu cred ca nu e doar atât..
     Pentru a trăi avem nevoie ca în viaţa noastră să îşi faca loc lucrurile care ne fac inima să tresalte, lucrurile care ne fac ochii să scilpească, lucrurile care mai târziu se transformă în amintiri pe care nu le vom putea uita.
      Noi singuri alegem dacă aceste lucruri pot intra în viaţa noastră, noi singuri alegem dacă vrem să trăim cu adevărat sau nu, prin lucrurile pe care le facem şi modul în care gândim.
     Suntem singurii responsabili de cum decurg lucrurile în viaţa noastră.
      În viaţă ai parte şi de lucruri mai puţin plăcute, dar până şi acestea pot părea mai puţin întunecate atunci când ştim cum să le tratăm, atunci când le înfruntăm cu fruntea sus, atunci când ne gândim că tot răul e spre bine.
      Apa, mâncarea, oxigenul acestea asigură doar existenţa, dar pentru a trăi avem nevoie să simţim iubirea, bucuria, emoţia şi chiar tristeţea, avem nevoie să trăim clipa pentru că până la urmă prezentul contează.
       Tu alegi dacă vrei să exişti sau să traieşti.

.

        E atât de greu să vezi plângând persoanele care nu merită, persoanele care pe unde merg fac numai bine, persoanele care impart zâmbete peste tot. Ai da orice să le faci să se simta mai bine, încerci să le vorbeşti cât de frumos poţi, să le încurajezi, să le arăţi că mai sunt si persoane cărora le pasă, cu toate că eşti conştient ca doar timpul poate vindeca acele răni cauzate de oameni.
       Cum de oamenii nişte fiinţe neînsemnate şi inferioare pot cauza răni pe care numai timpul le poate vindeca şi nici acesta pe deplin?
        Oamenii au inventat jignirile şi cuvintele urâte pe care odată ce le rosteşti nu le mai poţi retrage şi de cele mai multe ori îşi ating ţinta, dar nu au fost suficient de inteligenţi încât să inventeze şi un remediu petru ele.
       În consecinţă tot ce putem face e să aşteptăm ca timpul să vină şi să cureţe rănile, rănile cauzate de nişte oameni indiferenti  şi atunci când pleacă, timpul lasă in urmă doar o cicatrice pe care de fiecare dată când o vom privi ne va aduce aminte de cât de mare şi adânca a fost rana.

Suntem prea tineri..

        Suntem prea tineri pentru a fi trişti, prea tineri pentru a avea griji, prea tineri pentru a face faţă problemelor, suntem prea tineri pentru a întelege ce e viaţa.
        Cu toate că suntem doar nişte copii prea naivi pentru a înţelege ce se întâmplă în jurul nostru trebuie să facem faţă monştrilor care ies de sub pat unul după altul încercând să ne arate cât de dură poate fi viaţa.
         Mai putem fi numiţi nişte copii atâta timp cât trebuie să găsim soluţii la problemele pe care nu le înţelegem? Mai putem fi numiţi copii atâta timp cât circumstantele ne cer să fim mai puternici şi mai maturi ca un adult? Mai putem fi numiţi nişte copii atâta timp cat cei din jurul nostru nu ne mai tratează ca pe unii şi ne obligă să ne maturizăm prematur?
        Toată lumea îţi spune: să te bucuri de copilărie, să nu îţi doreşti să creşti mare pentru că mai tarziu vei tânji după ea, dar cum mă pot bucura eu de copilărie atâta timp cât toată lumea îmi cere să mă comport ca un adult?
       Şi uite aşa copilăria noastră se termină înainte să înceapă bine, înainte de a ne arăta toate misterele ei, înainte de a o putea explora şi înţelege, înainte de a ne putea bucura de ea.

       Doare atunci când o persoană la care ţii nu mai are timp de tine, nu te mai înţelege şi te respinge de fiecare dată când vrei sa îi arăţi cât de mult o iubeşti.

      Şi atunci te întrebi dacă e vina ta, dacă tu nu ai ştiut să îi arăţi la momentul potrivit cât de importantă este ea pentru tine si câtă nevoie ai să fie 'aici'.
      Când tu aveai nevoie de ceva ea îţi era alături, iar acum că nu mai e realizezi că prezenţa ei e vitală pentru tine, acum te gândeşti că poate nu ai apreciat-o suficient când trebuia, că poate nu ai avut suficientă grija de ea. Credeai că ea va fi mereu alături de tine, credeai că pentru ea eşti la fel de important cum e şi ea pentru tine...
      Suntem oameni şi avem nevoie unii de alţii, avem nevoie de prieteni care să ne susţină şi care să ne fie alături, avem nevoie de cineva care să plângă, să râdă odată cu noi şi să fie puternic pentru noi atunci când nu mai suntem în stare, avem nevoie de confirmarea ca totul va fi bine...

Amintire şi uitare...

      Uităm?

      Amintirile de care nu ne mai aducem aminte sunt uitate? Oare ele dispar cu totul din mintea nostră sau doar se joacă de-a ''v-aţi-ascunselea''?
      De cele mai multe ori uiăm lucrurile care odată ne-au facut să zâmbim, în schimb lucrurile care ne-au pricinuit durere nu le putem uita nici dacă vrem. 
      Arată asta că nu punem suficient preţ pe lucrurile care ne fac fericiţi, pe lucrurile care chiar contează? 
      Cât de uşor ar fi să putem selecta ce să uităm, să apasăm butonul de ''delete'' pentru amintirile dureroase care ne tot apar în minte şi nu ne dau pace.
      Viaţa uneori se joacă cu sentimentele noastre, face în aşa fel încat lucrurile care odată ne-au făcut fericiţi, după un timp să ne întristeze prin absenţa lor.
      De ce nu ne mai amintim prima îmbraţişare a mamei, primii paşi, primul cuvânt rostit, prima lacrimă?.... pentru că atunci eram prea mici, prea naivi, atât de naivi încât doar momentul conta pentru noi, fără să ştim că mai târziu vom avea nevoie să ne hrănim cu acele amintiri... 

Există magie ?

       De când eram mică credeam în magie şi îmi doream să pot face şi eu. Să am o baghetă magică care să împrăştie luminiţe colorate peste tot. Mergeam în bucătărie la mama mea şi îi spuneam că eu vreau sa fac magie, o rugam să îmi cumpere o baghetă şi să vină cu mine să căutam creaturi magice. Ea mă lua în braţe şi îmi spunea că magia nu există şi că o să realizez asta cu timpul. Când auzeam asta ochii mi se umpleau de lacrimi şi cum de pe atunci nu suportam să mă vadă cineva plângând fugeam în camera la mine şi mă aşezam pe pervazul geamului privind cerul şi îmi repetam de multe ori cu voce tare printre suspine că magia există. Refuzam să cred că ea nu exista, refuzam să cred că viaţa e aşa banală, refuzam să cred că mi-am irosit până acum timpul crezând în ceva ce nu există.
     ''Există magie?'' întrebarea asta ajunsese să mă bântuie peste tot. Îmi întrebam toţi prietenii, uneori ajungeam să opresc oamenii pe stradă şi să îi întreb dacă ei cred în magie, dar niciodată răspunsul nu era pe placul meu.
     Într-o seară l-am gasit... răspunsul căutat cu atâta trudă.
     Bunicul stătea pe balansoar în gradină, m-am dus şi m-am aşezat pe genunchii lui. L-am întrebat fără nicio introducere:
     -Magia există?
     -Tu crezi în ea? La întrebarea asta nu mă asteptasem. Oare credeam în ea cu adevărat ?! Am şovăit apoi i-am răspuns:
     -Da, cred în ea.
     -Atunci uită-te bine în jurul tău şi spune-mi crezi că stelele ar putea străluci aşa de tare fără magie? Crezi ca florile ar putea înflori fără magie? Crezi că am putea zâmbi fără magie?
      Brusc m-am ruşinat pentru că m-am îndoit de lucrul în care credeam altă dată cu atâta ardoare.
      Mi-am ridicat privirea spre cer şi m-am uitat la stele. Înainte mi se părea că toate sunt la fel, dar acum parcă fiecare avea ceva diferit, să fie de vina magia?