pentru că

     Unii oameni poate doar trebuie lăsaţi singuri şi iubiţi de la distanţă, iar atunci când dorul e prea mult îl iei şi  îl duci cu grijă acolo unde se lasă tot ce e prea mult şi nu te mai lasă să zâmbeşti.
     Pentru că uneori viaţa însăşi e prea mult ca să ne mai lase să zâmbim aşa că laşi câte puţin din ea în fiecare om pe care îl iubeşti. Pentru că uneori tu ai atâta viaţă că poţi da şi altora, pentru că e mai uşor să dai decât să n-ai.
     Învaţă că durerea şi dorul nu trec cu timpul, timpul nu e, nu trece, nu aşteaptă. Tot ce există e acum, iar acum tu eşti cu tot cu durere, cu tot cu regrete şi cu tot cu speranţă. Dar, în final, ceea ce ne face deosebiţi sunt tocmai rănile dobândite în încercarea naiva de a da mai mult decât cineva poate primi şi în încăpăţânarea de a înţelege când nu suntem pregătiţi. Pentru că aşa cum unui copil îi e permis să se supere, să refuze să vorbească şi să trântească cu putere uşa de la cameră, uneori și unui adult îi e. Pentru că aşa cum un copil e intodeauna curios şi tu ca adult ar trebui să continui să pui întrebări. Pentru că aşa cum un copil are voie să creadă în poveşti şi tu, adult trebuie să crezi în tine. Pentru că aşa cum un copil e o minune şi tu eşti.
     Învaţă să te arăţi, să te laşi iubit pentru tot ce refuzi să crezi că eşti.
     Ai curajul să îţi fie frică, ai curajul să laşi să te doară, căci fără curaj nu ai vise, fără vise nu ai speranţă, fără speranţă dispar poveştile, iar fără poveşti dispari şi tu. Pentru că tu eşti o poveste, o poveste care încep de la cei care au fost înaintea ta şi se opreşte mult după tine. Pentru că tu eşti mai mult decât ai vrea şi e în regulă să îţi fie frică pentru că frica te face curajos. Atunci când îţi recunoşti frica eşti mai aproape de a o învinge şi mai aproape de a şti când să o primeşti înapoi.
     E în regulă să fii atât de curajos încât să recunoşti că îţi e frică de singurătate. Iar atunci când îţi e frică răzi, răzi pentru că doar râsul te ţine în viaţă. Oamenii nu mor atunci când credem noi, mor atunci când nici în amintirea noastră nu îi mai vedem râzând. Şi pentru că am nevoie să ştiu că tu eşti, indiferent unde şi cu cine, în amintirea mea vei râde aşa cum de mult, de mult râdeai cu mine. Iar atunci când îţi e greu, când vrei să renunţi, când nu-ţi mai găseşti locul, când nu te mai accepţi, când nu te mai poţi ierta, atunci când te pierzi din nou în trecut, atunci când uiţi că ai promis, când toate astea vor fi asupra ta, tu încă vei zâmbi în amintirea mea. Pentru că atunci când tu nu mai poţi, eu sunt aici să mai pot un pic.
     Pentru că mereu e mai uşor să duci lupta altora, mereu e mai uşor să îi ierţi pe ei decât pe tine pentru că e mai uşor să dai decât să n-ai. Pentru că adesea devenim ce nu ne-am dori. Iubeşte un om şi ai să vezi cu lumea lui şi lumea ta devin una. Urăşte un om şi ai să vezi cum imaginea lui devine reflexia ta. În faţa sentimentelor piere orice formă de apărare, aşa că trăieşte cum numa un înţelept poate cu iubire, înţelegere şi iertare. Pentru că e o artă să trăieşti...
     Oamenii se certă ca să le pară rău, oamenii se jignesc ca să îţi ceară iertare, oamenii se iubesc ca să aibă unde să se întoarcă.

Ţi-aş striga...

     Viaţa nu e asemeni unei cărţi bine scrisă sau a unui film premiat cu Oscar. Viaţa nu o trăieşti ca la final ei să poţi spune "Oh, asa a fost una buna, şi-a meritat toţi banii". La sfârşitul ei nu primeşti premii pentru efectele speciale sau pentru dialogul emoţionant. La sfârşit tu nu rămâi cu nimic, iar ceilaţi rămân doar cu dor.
     Aş vrea să-ţi strig atâtea...
     .
     .
     .
      Ţi-aş striga toate astea...
     .
     .
     .
     dar la ce bun? nu trăim nici în cărţi nici în filme unde iubirea apare si salvează totul, trăim într-o lume unde singurul care te poate salva eşti chiar tu. ajutorul şi susţinerea le poţi avea, dar pentru asta trebuie să-ţi recunoşti trecutul şi rănile, pentru asta trebuie să le înţelegi , pentru asta trebuie să vrei să fii altfel, nu doar să te scuzi pentru ceea ce eşti deja. şi poate mai mult ca orice să ierţi tot ce ai fost şi să accepti că face parte din tine chiar dacă alegi să îngropi acea parte din tine în memorie.

     Pentru că aici unde trăim noi nimic nu se simte corect la sfârşit. Acum până şi asta se simte greşit, tu eşti undeva la mine-n minte şi vei rămâne aici până am să fiu gata să renunţ. Nu am să te uit, dar te voi lua şi am să te arunc pe o foaie de hârtie de unde să poţi fi citit şi înţeles aşa cum am făcut-o eu, nu corect pentru că nimic nu e, dar prin tine mă voi cunoaşte şi eu pe mine, nu corect pentru că nimic nu e. Vei rămâne pe foaie, acolo unde pe mine nu o să mă mai doară, iar ţie nu o să-ţi mai fie dor. Vei rămâne acolo unde toţi care se aproprie prea mult ajung o amintire pe care alţii o percep ca o poveste.