Altă lume

     E aşa multă agitaţie în jur, iar tu ai nevoie de odihnă, ai nevoie să stai singur cu tine, să te analizezi, să mergi in lumea ta, acolo unde totul e cum îţi doreşti.
    Reuşeşti să te strecori printre obstacolele ce îţi aduc aminte de lumea reală, printre obstacolele ce ţi se par că te trag în jos, că te împiedică să te înalţi spre cer, să îţi arăţi splendoarea aripilor, să te arăţi în adevărata ta strălucire.
    Ai ajuns în sfârşit să fii singur cu tine, să te poţi elibera, să dai jos măştile pe care le ţineai pentru ca cei din jur să nu vadă ce ai în suflet, să te protejezi de ei, de oamenii din afară, de care îţi e aşa teamă. Ce bine că acum te poţi elibera de ele, aproape ca te-ai fi sufocat dacă le mai ţineai mult sau s-ar fi crăpat şi ar fi arătat celor din afară pe acel tu pe care te chinui atât de tare să-l ţii ascuns, ferit de ochii lumii, acel tu prea fragil şi prea sensibil ca să poată da ochii cu lumea exterioară.
    E aşa frumos atunci când stai doar cu tine şi nu te mai preocupă problemele celor din jur şi părerile pe care le au despre tine.
    Cu toate că eşti doar în dormitorul tău simţi că alergi pe câmpii presărate cu flori, că zbori printre norii pufoşi, că eşti în armonie cu tine.
   
    E greu să gaseşti un echilibru între cele doua lumi, e greu să găseşti un echilibru şi în tine..
    Lumea ta imaginară e plină de iubire şi fericire, te simţi minunat în ea, însă are un defect: nu e reală şi din cauza asta nu te poate hrăni, nu poţi trăi în ea pentru totdeauna
    Lumea reală e plină de ură şi gelozie, de tristeţe şi supărare, dar te hrăneste, te menţine în viata, îţi aminteşte că trăieşti.

Suntem aşa oameni...

  Scrii pe tablă cu creta, apeşi ca să se vadă, o bruschezi, o doare, o doare tare ...
  Nu-ţi pasă că a ajuns să fie din ce în ce mai mică, iar cu fiecare litera scrisă din ea curge un val de praf, un val de lacrimi.
  Fiecare plânge cum poate...
  Creta plânge prin praful care curge din ea atunci când apăsam pe tabla, florile plâng prin roua care se vede pe petalele lor, Luna plânge cu stele, cu miile de stele ce se văd pe cer.
   Dacă Luna poate să plângă în fiecare noapte, noi de ce nu putem ? Pentru că suntem oameni şi ne doare, dar oare pe Lună nu o doare? Ea nu suferă că nu-şi poate vedea iubirea, Soarele, ca nu poate să-l strângă în braţe ?
   Nimeni nu plânge dacă este lăsat în pace, creta nu ar plânge dacă nu am folosi-o pe ea ca să rănim tabla, florile nu ar mai plânge dacă seara nu s-ar mai lăsa cu frig, Luna nu ar mai plânge dacă ziua şi noapte ar fi contopite, dacă Soarele nu ar renunţa la gloria din zi ca să poate şi ea sa strălucească.
   Priveşti ce ai scris pe tablă, nu iţi mai place, ai scris urât, vrei să ştergi, iei buretele, nu se şterge de tot, rămâne o urma. Cu toate că nu se mai vede aşa tare ce ai scris, încă se înţeleg toate cuvintele.
   Intri în panică. Ce ai făcut? Cât de mult rău ai putut să faci? Cât să fii durut cuvintele tale, insistarea fără milă ?
   Uzi buretele şi ştergi, se duce, e bine, te simţi mai bine acum că totul e şters... mai bine, dar nu ca înainte.
   Ştii că tabla nu va uita niciodată crestăturile ce i le-ai făcut cu creta şi nu va uita nici cum ai încercat să ştergi cu brutalitate şi disperare cuvintele ce se vedeau, alb pe negru.Nici tu nu vei putea să uiţi spaima pe care ai simţit-o atunci când ţi-ai dat seama cât de urât ai scris şi ce urât ai zis.
    Suntem plini de remuşcări, plini de tăieturi, plini de cicatrici.
    Suntem aşa imperfecţi, incompleţi, neasamblati, suntem aşa oameni...

Un pion, nu un rege.

     Se cred regi, regi ce sunt protejaţi de toţi cei din jurul lor, regi ce stau în sptele pionilor uitandu-se la aceştia cum îşi sacrifică viaţa, libertatea pentru ei, fără să le pese, fără să simtă pic de recunoştinţă, singurul lucru pe care îl fac e să se mute o pătrăţică pentru a-şi salva viaţa.
    Aşteaptă ca toţi cei din jurul lor să se sacrifice pentru ei, să le aducă totul de-a gata pentru că dacă ei sunt în pericol jocul e pierdut.
    Nu realizează nicio secundă că nu sunt demni de locul de rege, că locul lor nu-i acolo.
    Sunt doar nişte pioni, cu toţii suntem nişte pioni. Luptăm, ne punem fericirea-n primejdie pentru rege, pentru regele nostru, regele ce ne călăuzeşte. Acest rege se numeşte scop.
    Cu toţii luptăm pentru un scop şi trebuie să avem mare grijă de acesta pentru că dacă-l pierdem, jocul se duce, speranţa se pierde şi nu mai avem nimic de făcut decât să privim piesele căzute de pe tablă, să rememorăm fiecare strategie eşuată şi să încercăm să nu privim piesele adverse ce par să strălucească în lumina lacrimilor ce-şi au lăcaşul în ochii noştri.
    Nu plânge, încă mai avem regina ce luptă pentru noi, regina ce ţine locul speranţei, ea energizează fiecare părticică din corpul nostru şi ne arată că trebuie să mergem mai departe.
    Suntem doar nişte pioni, luptăm pentru apărarea regelui, scopului împinşi de la spate de regină, de speranţă.
    Regele este cel ce trebuie apărat, fără el jocul e pierdut, dar pentru ca el să reziste e nevoie ca fiecare piesă să fie pe poziţie, e nevoie ca nimeni să nu-şi neglijeze sarcina.
   Suntem nişte pioni neînsemnaţi, dar luptăm pentru scopuri măreţe şi suntem susţinuţi de forţe magice.
   Merită să lupţi,  merită să crezi în miracole, merită să arăţi că poţi, merită sa trăieşti.
   Mai bine trăiesc o viaţă întregă ca singurul pion de pe tablă decât să ştiu ca am renunţat fără să dau o şansă scopului ce m-a adus aici.