Dumnezeu

     E atât de mult rău că avem impresia că aşa trebuie să fie.
     De mici ni s-a spus că acolo undeva există un Dumnezeu, probabil e undeva departe şi foarte ocupat, căci eu nu l-am văzut pe aici niciodată, nici măcar în trecere. Ni s-a spus că e bun, că ne ocroteşte şi ne păzeşte. Cu cât auzeam mai multe poveşti despre El cu atât îmi era mai drag, dar tot o dată şi mai dor de el. Deşi nu înţeleg cum îţi poate fi dor de cineva pe care nu-L cunoşti.
     Ni s-a spus că El are grijă ca totul să fie bine în final, dar ce sens are să duci o viaţă plină de piedici ca să simţi o singură clipă de linişte? Oare merită să trăieşti în frică, disperare şi plin de răni, doar având speranţa că o să fie bine cândva?
     Am aruncat o privire în jur, o privire obictivă, o privire singură şi am înţeles că Dumnezeu nu a fost niciodată bun, nu a ţinut partea oamenilor şi a renunţat de mult la iubire. Dacă chiar există un Dumnezeu atunci el e cel puţin la fel de rău ca noi, la fel de rece şi la fel de plin de complexe. Probabil e un rebel, ce nu şi-a găsit nici scopul şi nici locul în univers, probabil că şi el şi-a pierdut speranţa şi a lăsat Pământul încercând să se integreze în altă parte. Ne-a creat pentru că S-a simţit singur, iar noi i-am arătat cât de singur te poţi simţi în compania cuiva. I-am arătat că nu contează câţi oamenii sunt în jurul tău dacă niciunul nu te înţelege şi nu te acceptă. I-am arătat că singurătatea e de preferat în faţa unuei companii toxice. I-am arătat că răul vine din prea mult bine.
      Dumnezeu e iubire? Posibil să fi fost, dar acum ne-a dat-o nouă pe toată, să ne distrugem cu ea. E plin de iubire în lumea asta, de iubire pentru ură, de iubire pentru amăgire, de iubire pentru sânge, de iubire pentru bani, dar niciodată de iubirea pentru iubire.
     Dumnezeule, poate o să vină o vreme când o să te iertăm, dar ziua aceea cu siguranţă nu e azi.

Se spune...

     Se spune că oamenii au o a doua şansă pentru a putea să îndrepte ceva din trecut, iar când nici aceasta nu le e suficientă, o primesc şi pe a treia şi pe a patra...până când nu o mai primesc deloc. 

     Tu câte şanse ai primit pentru a repeta aceeaşi greşeală? Tu de câte ori ai ales să cazi în păcat din nou doar pentru a mai simţi ceva încă o dată? De câte ori ai ales să ignori şi să ierţi doar pentru că vrei să vezi doar binele în oameni? De câte ori ai creat scuze pentru alţii când aceştia te tratau cu tăcere?

     I-ai iertat pe ei, i-ai consolat când tu erai rănit şi i-ai ajutat atunci când tu nu vedeai nici strada de lacrimi, dar eu te întreb acum pe tine când ai de gând să te ierţi, pe tine când ai de gând să te mângâi şi să te ajuţi? Ţie când îţi dai o a doua şansă? Să fii din nou tu? 

     Singura iubire care îţi poate aduce fericire e iubirea de sine, dar tu îţi pui iubirea în fiecare străin cu ochi frumoşi, în fiecare om ce trece şi-ţi aruncă câte o privire. Eşti gol şi disperat, căci tot ce aveai tu mai bun a plecat cu străinii. Eşti în lumea întreagă, părţi din tine privesc răsăritul, iar altele apusul, poţi spune că ai învins atât timpul şi spaţiul. Poţi spune că ai depăşit normalul cunoaşterii.

      Nu e ciudat cum nu e nevoie să vorbeşti pentru a fi înţeles, nu ţi se pare ciudat că toate graniţele comunicării au fost distruse şi tot ce era normal acum e abstract? Nu ţi se pare ciudat cum alegi acelaşi rău, cum eşti dependent de suferinţa de după, nicidecum de fericirea de moment?

     Visez cum plec şi tot ce las în urmă sunt scrisori, visez cum pentru prima data am curajul să spun oamenilor cât de mult ţin la ei. Visez cum mă eliberez de toată iubirea, visez cum reuşesc să fac ultimul pas, lăsând la o parte tot ce ţine de orgoliu şi de mândrie. Visez cum îmi păstrez demintatea tocmai arătând tuturor cât sunt de neînsemnată.  Mă visez în clipa în care pot să spun că nu îmi mai pare rău de nimic şi că nu mai aştept nimic, când sunt exact aşa cum trebuie pentru a accepta iubirea şi ajutorul celorlaţi, dar nu mai e timp pentru asta. Momentele pe care le-ai trăit greşit la timpul lor nu se vor întoarce doar pentru a le putea trăi acum aşa cum trebuie. Dar, din păcăte, atunci când ajungi la momentul perfecţiunii absurde e mult prea târziu, căci tot ce mai ai sunt câteva clipe uitate pe marginea patului.

Poate că nu am fost fericiţi, dar cu siguranţă ne-am bucurat.

      

      

Din când în când

     "Pe pământ, tot ce exista

                                are nevoie din când în când 

                                          să plângă"

                                                                      -Nichita Stănescu 

           

     

     Din când în când mi se face dor de tine, deşi zilnic eşti primul gând în dimineaţă, uneori mi se face şi dor, iar atunci îţi scriu, nu am dreptul să o fac, nu e corect din partea, dar apoi mă gândesc că ce poate să fie mai corect pe lumea asta decât un sentiment sincer nelalocul lui? Ce poate să fie mai corect decât un gând bun după o mare de tăcere? Ce poate să fie mai corect decât a lăsa şi a te întoarce?

     Din când în când, îmi dau seama că eşti prea mult pentru mine şi plec. Eşti mult prea mult pentru mulţi din jurul tău, poate te vei obişnui cu asta sau vei trăi mereu cu senzaţia că eşti prea puţin.
     Din când în când, realizez că eu sunt mult mai puţin fără tine ca să pot fi fericit, dat mult prea mult cu tine ca să mă pot bucura.
     Din când în când. Eşti din când în când, eu nu sunt niciodată, din când în când râzi, eu niciodată nu plâng, din când în când taci, eu niciodată nu vorbesc.
                             
                                              - Din când în când, mă iubesti, eu nu te iubesc niciodată-

     

      

    

Tablou

     Obişnuiam să scriu despre speranţă, despre o lume mai bună, despre sinceritate, despre iubire. Vedeam viaţa plină de culori, de oportunităţi, de potenţial, de toloreanţă, dar viaţa e doar un şir de dezamăgiri, de oameni ce bombardează cerând pacea, de oameni ce se revoltă din fotoliu, de oameni ce vorbesc aceeaşi limbă şi nu se înţeleg, de oameni ce vor să aibă fără să facă, de oameni ce dau legi pentru a instaura dreptatea, dar inimile lor sunt pline de venin, de oameni ce nu iubesc, de oameni ce rar mai au ceva uman în ei. Superficialitatea şi ignoranţa merg mână-n mână cu dezastrul.

     Arta nu-şi mai are rostul, aş zice că e artă ce faceţi voi din noi. Durerea, suferinţa, modul în care ne goliţi, modul în care ne faceţi pe toţi la fel, e o artă să poti manipula atâţia oameni dându-le impresia că sunt liberi şi că au drepturi.

      Şi totuşi prin tabloul creat de voi, umplut de lacrimi şi strigăte de disperare ascunse în spatele unor zâmbete tâmpe mai sunt câţiva care s-au înarmat cu pensule şi creioane şi încearcă să modifice monstrozitatea creată, încearcă să readucă la viaţă natura pe care aţi omorât-o.

      Ne întoarcem mereu de unde am plecat, la tot ce e toxic în viaţa noastră, ne întoarcem şi ne promitem că o să fie pentru ultima oară, dar o să vină o vreme când o să fim puternici şi o să plecăm definitiv. Nu o să lăsăm un colectiv pentru altul, nu, o să plecăm în propia fericire. Oamenii trebuie să ştie ce e eşecul profesional, momentul în care simt că nu mai pot, când îşi dau seama că nimic nu e pentru ei, când îşi repetă că nu au nimic aparte. Oamenii trebuie să ştie cum e să pierzi tot ce ai investit într-o viaţă. Oamenii trebuie să ştie cum e să implori Universul să elimine din viaţa ta persoanele la care tu nu poţi renunţa. Oamenii trebuie să ştie cum e să trăieşti o viaţă în amintirea unei iubiri pierdute. Oamenii trebuie să înţeleagă că sunt singuri, că tot ce au sunt gândurile lor. Oamenii trebuie să înţeleagă că iubirea e cea mai puternică armă. Au nevoie să înţeleagă atât de multe pentru a se putea retrage în propria fericire. Nu veţi mai avea pe cine muta după cum vreţi, căci, peste puţin timp fiecare va fi coordonat de propria legea, aceea a iubiri pentru propria persoană. O să vină o vreme când respectul o să domine, când oamenii vor alege doar ce e sincer.