Altceva

     -Ce e în mintea ta?
     -...
     -Ai persoane care simt. Poate că tu nu simţi tot, dar eu văd dincolo de asta. Din cauza acestor mici omuleţi, simţi mai mult decât oricine şi totuşi tu nu eşti conştientă de asta. Poate eşti asemeni unei lumini prea puternice ce orbeşte tot ce în jur, sau poate partea din tine ce iubeşte indiferenţa e mai aproape de inimă. E cea mai dură parte a ta, le întrece pe cele care urăsc, nu e mare, dar atunci când iese la suprafaţă nu are cum să nu te sperie. Atunci când ea deţine controlul te simţi singură, toată lumea se îndepărtează de tine, iar la un moment dat ajungi să regreţi că permiţi cuiva care îţi face atât de mult rău să-ţi controleze mişcările, dar apoi iubeşti singurătatea şi te bucuri de ea, iar acesta e momentul când indiferenşa se retrage, a pierdut lupta.
     De-a lungul timpului am avut noroc să-ţi cunosc diverse părţi şi cea mai frumoasă mi s-a părut cea care iubeşte tristeţea, ea e şi cea care scrie, care se plimbă şi care citeşte. Stă şi cel mai mult la suprafaţă, e îndragită de toţi străinii, dar prietenii tăi, propriii omuleţi nu o plac deloc. Le pare indecisă şi copilăroasă, dar asta doar pentru că e mult mai inteligentă decât ei şi de asemenea, le ia din atenţie, sunt geloşi. E atât de independentă, atât de puternică, vede ceva trist în orice frumos, emotiiţe ei sunt dintre cele mai frumoase, e o plăcere să o însoţeşti la plimbare. Uneori simte ura celorlalţi, simte cum e privită ciudat şi se retrage. Mai revine atunci când suferinţa e prea mare pentru restul, vine să-i salveze. Omuleţii nu suportă prea mult, uneori e chemată doar din cauza unui tablou pe care nimeni nu-l înţelege sau un vers ce are nevoie de mai multă atenţie.
      Ai persoane care te urăsc, te sabotează, te distrug, iar apoi cele care te iubesc apar şi te vindecă pentru a suporta următoarele răni. Un ciclu nesfârşit.
      Am ajuns să înţeleg de ce eşti aşa de diferită, în tine se dă o luptă continuă. Iubeşti ura şi urăşti să iubeşti şi toate astea pentru că prietenii tăi nu ajung la un acord. O parte din tine iubeşte să scrie, alta vine şi şterge tot spunând că sunt doar prostii, nimeni nu ştie de câte ori refaci ceva din cauza asta, cât de mult timp îţi ia să-i îmapci pe toţi.
     Dimineaţa te trezeşti alături de prietenul care te îngrijeşte, te pregăteşte pentru o nouă provocare, te alintă, te ajută să te speli, să mănânci, dar noapte te culci alături de cel ce te dispreţuieşte, simte tot ce ai greşit, simte fiecare defect, simte trecutul şi viitorul, el însuşi fiind o greşeală. Mereu m-am întrebat cum de a apărut el aici şi de ce nu pleacă. Noaptea toate prind viaţă şi visează, atunci eşti tu cea întreagă, fuzionezi complet. Eşti atât de mare în acele momente, nu mă satur să te privesc.
      Uneori iese la suprafaţă bătrânul din tine, joacă şah şi vorbeşte de vremuri de mult apuse, vorbeşte ca şi cum ai fi trăit o sută de ani, uită că ai doar şaisprezece. Această parte matură e atenuată de prezenţa copilului. El ţipă, cântă şi dansează, nu tace niciodată, nu stă o secunda. Ma sperie partea asta a ta, mă retrag atunci când apare şi aştept să se calmeze apele.
      Te întrebi de ce nu te cunoşti? Nu ai să o faci vreodată. Nu eşti niciodată tu când vorbeşti cu cineva.
      Nu mai plânge ca o prostuţă, acum e timpul meu să vorbesc. Dar eu cine sunt? Sunt eu altcineva sau sunt tot tu? Sunt eu un prieten ce stă în faţa ta şi-ţi vede lacrimile, sau eu sunt cel care le simte cum aluneca pe obraji ca într-o cascadă.

Iarnă

     A fost toamna în sufletu ei, acum e iarnă. Se schimbă împreună cu natura. Mă întrebam dacă iarna îşi va păstra frumuseţea pe care o avea în toamnă şi speram, speram că o sa fie şi mai frumoasa.
     Frumuseţea haosului produs de toamna s-a pierdut încet şi a lăsat în urmă doar pustiu. Dacă înainte gândurile îi alunecau ca o mare de frunze, dacă picioarele ei tremurau în faţa tunetelor, dacă ochii i se umezeau când vedea cum natura moare, dacă sufletul ei se colora în frumoasele culori ale toamnei, acum totul a pierit. E doar pustiu şi linişte. Şi cât de plină de viaţă era înainte...
     Rătăcită prin poveşti de toamna.
     Acum în iarnă nici nu se mai caută.
     Iarna asta, ţinând-o de mână şi totuşi simţind că e departe m-a dus la disperare, niciodată nu a văzut nimic în mine, niciodată nu am reuşit să o fac să zâmbească aşa cum reuşeşti tu si te rog nu o lăsa să rămână ca într-un castel de gheaţă şi să nu mai pătrundă primăvara în sufletul ei. O plimb, îi dau să mănânce, îi citesc şi îi spun toate glumele ce-mi trec prin cap, dar ştiu că se simte cu adevărat vie doar atunci când tu îi vorbeşti. Era atât de puternică, iar acum refuză să lupte.
     Frumuseţea se scurge din ea cum se scurge apa ce rămâne în urma zăpezii.
    Toamna cearcănele şi rănile îi erau acoperite de frunze, o puteam distinge de la depărtare, dar acum şi-a pierdut podoaba şi încrederea. E goala în faţa frigului, iar eu nu o pot convinge să se îmbrace. Pielea-i vânată, privirea pierdută, parul îngheţat şi plin de zăpadă, nu se oboseşte să se scutere. Dacă nu aş ştii cine e, aş putea să o confund cu o sperietoare rămasă de pe vremea recoltei.
     Îmbrac-o, te rog, ai grijă de ea şi nu o lăsa să tremure. Vorbeşte-i chiar dacă nu-ţi răspunde, te ascultă şi ştiu cât de mult se bucură să te ştie aproape. Sufletu-i e îngheţat, oferă-i căldură şi trezeşte-l la viaţă, nu o acoperi cu o pătură, spune-i povestea soarelui, cântă-i şi ai să vezi cum încet stratul de gheaţă se va topi. O sa fie vulnerabilă, fără protecţie şi fără nimic, atunci, te rog, să o iubeşti cel mai mult. Îi e frică de ea, îi e frică de momentul în care o să simtă din nou, dar ai răbdare, căci atunci când va simţi nu va mai exista anotimp pentru niciunul dintre voi.