-lucruri ce te ţin noaptea treaz-

     Stabilitatea ne omoară, nicidecum frica de schimbare. Cei ce nu se pot pierde pe ei înşişi, nu se pot pierde nici în braţele tale. Cei ce refuză să se rătăcească din când în când nu-ţi pot fi parteneri de drum, oricât de mult ai dori asta...
     Schimbările nu produc rău, nu te ameţesc şi nu te constrâng. Monotonia te aduce la disperare, dându-ţi impresia de corect.
      Decidem dacă ceva este corect sau nu în funcţie de dorinţele şi învâţăturile noastre, de propria experienţă de viaţă, iar asta mă face să cred că nu există bucurie sau tristeţe. Totul pur si simplu este. Nimeni nu poate nega lungimea părului, înălţimea sau culoarea pielii, dar când vine vorba de sentimente, nimeni nu va ştii niciodată. Însăşi fercirea şi tristeţea sunt relative. Sentimentele sunt lucruri pe care nu ni le putem însuşi, pentru că nciodată nu o să fim mai mult decât ceea ce suntem, niciodată nu o să fim într-un fel anume, mereu vom fi ceva mai mult decât înţeleg alţii şi mai puţin decât înţelegem noi.
      Fericirea nu e atunci când e cald şi frumos, iar tristeşea nu e atunci când e frig şi întuneric. Fericirea nu e. Tristeţea nu e nici ea, dar lumea pur si simplu e.
     Oamenii nu plâng de supărare, ei doar plâng.
   
     Pentru a trăi nu ai nevoie să simţi, dar atunci când simţi cu siguranţă trăieşti. Să simţi nu înseamnă să spui, să demonstrezi sau să scrii despre asta, pentru a simţi nu trebuie nici să-ţi tremure picioarele, nici să-ţi transpire mâinile, trebuie doar să ştii ca se naşte ceva într-un colţ al minţii tale, ceva numai al tău.
      Să simţi înseamnă să fii, dar nu mereu când eşti şi simţi.

     Oamenii întodeauna fac lucruri pe care mai apoi le regretă, eu le numesc "lucruri ce te ţin noaptea treaz", acele aparent nimicuri ce te fac să uiţi senzaţia de foame şi sete, ce te poartă spre lumi paralele, unde faptele nu mai sunt pur şi simplu fapte, unde totul prinde o însemnătate teatrală, unde nici zâmbetul nu mai e zâmbet.
     "Lucrurile ce te ţin noaptea treaz" sunt urmate de scuze, scuze ce te îndepărtează şi mai mult de real, ce te poartă pe tărâmuri şi mai îndepărtate, unde faptele dispar cu totul. Transfigurează realitatea, îţi foarmează o lume în care trăieşti aparent fericit, dar eşti în ignoranţă. Exilat de aparenta dezamăgire, trăind în minciună şi inconştienţă. Scuzele sunt portiţa celor ce nu-şi pot asuma fapte concrete, scuzele sunt slăbiciunea celor ce nu suportă adevărul, scuzele sunt drumul spre tărâmul amăgirilor.
     Nu e greşit să-ţi ceri scuze, nu e greşit să recunoşti că ai luat o decizie ce nu a facut tocmai bine, dar nu e etic faţă de tine să te laşi purtat de acestea departe de real, nu-i moral faţă de propria persoană să zburzi pe câmpuri cu flori în timp ce catastrofele produse de tine încă rănesc oameni.
   

Basme

     "Va fi bine"
      Minciună.
      Încetaţi să credeţi în miracole, ele sunt doar în cărţi, iar viaţa voastră nu e una, oricât am vrea asta. Nu inventaţi o poveste frumoasă pentru a aduce un zâmbet, acolo o să apară cea mai dureroasă lacrimă. Degeaba suntem fericiţi în copilărie, visând la tărâmuri nemaiauzite, degeaba zburdăm în vise alături de zâne şi piraţi dacă atunci când creştem toţi se vor transforma în simpli oameni, degeaba suntem învăţaţi că doar binele câştigă ca mai apoi singurul mod în care putem să facem ceea ce iubim e prin a deveni noi înşine răul ce-şi asigură un sfârşit fericit.
     Arată-le celor din jur cele mai macabre colţuri ale vieţii, pe cele frumoase le vor găsi oricum şi singuri.
     Eu nu-mi doresc un final ca-n basme, unde oamenii se iartă, se iubesc, poate că ei sunt fericiţi, dar în fericirea lor se găseşte ignoraţa, nu-mi pot permite să mă pierd în ochii cuiva, nu-mi pot permite să mă pierd pe mine în miracole şi vise împlinite. Alţii aleargă spre un final ca acesta, iar eu tot ce fac e să fug de el. Să adorm noapte cu zâmbetul pe buze, să mă trezesc la fel, să mă rătăcesc în promisiuni şi vorbe politicoase, să fiu aşa cum lumea se aşteaptă să fiu, să fii aşa cum trebuie ca toţi să te iubească...ce sfârşit monoton trebuie să fie.
      Scapă şi fă ce-ţi cere sufletul, îndrăgosteşte-te de monştrii, de partea întunecată a poveştii, uită de prinţi ce-ţi aduc flori noaptea şi-ţi cântă serenade. Ia-te de mâna cu ce te face pe tine fericit, riscă, permite-ţi să te doară, să te frângi, du-te alături de cine simţi cu toate că ştii că te va trăda. Suferă, iar apoi când mergi seara la culcare asigură-te că-ţi vei spune că ai face la fel şi a doua oară, ai risca fericirea ta pentru a face ce iubeşti. Asigură-te că nu vei avea un sfârşit ca-n poveste, lângă un prinţ fermecător. asigură-te că atunci când o să vină vremea o să îţi poţi admira rănile şi să spui ca a meritat şi cea mai adâncă dintre ele.  Preferă amintirile ce te vor face să simţi că trăieşti din nou decât un prezent care te face să uiţi cum să o faci.
      Poate uneori te întrebi de ce fug de tine, poate acesta e motivul, îmi e frică să nu-mi fie aşa de bine alături de tine încât să mă pierd şi să uit că viaţa e doar o iluzie.
     Îndrăgosteşte-te de cine vrea inima ta, nu contează dacă acesta are coarne, piele verde, solzi şi trei cozi, nu contează dacă e unul dintre cei mai mari inamici ai binelui, nu contează nici măcar dacă acesta e doar o umbră dacă te asigură că în preajmă e lumină. Îndrăgosteşte-te şi apoi încercând să găseşti partea umană din persoana iubita te vei găsi pe tine şi vei realiza că esti mai puternică şi mai frumoasă decât ai crezut vreodată. Alege să iubeşti mereu partea care te va ajuta să te regăseşti, să trăieşti, să inveţi şi să simţi, nu te limita la un viitor sigur alături de cineva care nu-ţi poate oferi nimic. Alege suferinţa unei iubirii neîmplinite, dar unei amintiri pe care nu o vei regreta în ciuda unei vieţi alături de o iubire simplă, fără riscuri.
    Înainte credeam că iubirea înseamnă că acolo nu există suferinţă, dar acum ştiu că aceasta din suferinţă se naşte.
     Acceptă şi uită că binele învinge dacă inima ta râvneşte la demonul din poveste.
     Ce dacă monştrii nu pot iubi? Ai tot dreptul să te avânţi în ochii acestora.
     Dar dacă tu eşti regina cea rea? Dacă tu eşti cea care nu poate iubi? Răul din poveste? Dacă de tine fug oamenii? Dacă tu eşti întunericul ce îi asigură pe alţii că există lumină? Tu ai risca să iubeşti partea cea rea, tu ai risca tot ce ai crezut că-i adevărat din tine pentru a afla cine eşti cu adevărat, dar daca tu eşti regina cea rea, cine crezi că ar risca să îşi piardă secretele în globul tău cu magie neagră, cine crezi că ar fi dispus să uite că în basme binele înseamnă corect... Cine crezi că vrea să se simtă neputincios în faţa ta, cine ar fi dispus să îţi împrumute din întunecime...

Zăpadă

     Singurii oameni fericiţi sunt cei care sunt fericiţi cu tristeţea lor.
     Ne naştem în zăpadă. Creştem şi o presărăm cu minciuni, vorbe urâte, frici, cu noroi. Culcuşul nostru devine murdar şi îmbâcsit.
     Oamenii încearcă să-l cureţe, neînţelegând că oricum atunci când se topeşte zăpada tot noroi rămâne.

Toamnă

     Se trezeşte greu dimineaţa, nu doarme, nu poate...iar atunci când adoarme într-un final, visează, visează lumi întregi, visează alte vieţi, diverşi oameni, te visează. Şi dacă n-ar fi închis un ochi tot nu ar fi aşa obosită cum e după ce te visează.
     Nu obişnuia să se machieze, dar acum trebuie să îşi ascundă cearcănele, era mai frumoasă nemachiată, dar pot să înţeleg ca simte nevoia să ascundă grijile de peste noapte. Se gândeşte ca i-ai putea citi gândurile atunci când ai vedea semnele insomniei ei.
     Nu am crezut că am să o văd pe ea aşa vreodată, să-şi piardă controlul, să-i tremure mâinile din alta cauză în afara de cea a frigului, nu am crezut că am să-i văd buzele tremurând deşi nu îi vine să plângă, nu am crezut că am să aud cum i se modifică tonalitatea vocii fară un motiv aparent, nu am crezut că am să o văd făcând lucruri fără sens.
     Mereu am ştiut ca e o persoană bună la ascuns sentimente, e primul lucru pe care mi l-a spus când ne-am cunoscut, a zis că nu vrea să mă surprindă, a vrut să ştiu de la început cum e ea, să se asigure că nu mă deranjează, dar acum se vede că depune un efort foarte mare să se mai ascundă. La început am crezut că şi-a pierdut din dexteritate cum nu a mai exersat, dar nu era asta. M-am gândit că poate a renunţat la trecutul ei care a determina-o să-şi formeze şi aşa o latura, dar nu era nici asta. Era ceva mult mai profund, ceva ce nu oricine înţelege şi nu oricine poate simţi, ceva ce nu am crezut că o să poată să simtă o persoană atât de simplă ca ea.
     Nu vrea să cadă în prăpastie şi să rătăcească prin întunecimea propriilor gânduri, dar nu vrea nici să rişte. O omoară aşteptarea la fel de mult pe cât o omoară ideea de a risca.
     Trăieşte în vise, cu ochii deschişi sau închişi, s-a sustras din lume, deşi gândurile tot acolo îi sunt îndreptate.
     Îmi e dor de ea...
     Pare că s-a abătut asupra ei ceva mai puternic decât poate ea controla şi numai eu ştiu cât îi e de frică să piardă controlul. Pare că se pierde pe ea, parcă e toamnă în interiorul ei, iar frunzele toate cad, copacii rămân goi, vântul e nemilos, dar ei îi place toamna, spune des că iubeşte culorile pe care aceasta le are, felul în care oameni se plimbă prin ploaie, uşurarea pe care copacii o simt atunci când nu mai trebuie să suporte greutatea frunzelor. Pare că se pierde pe ea şi odată cu ea mă ia şi pe mine.
     O privesc cum te priveşte şi simt cum mii de gânduri îi trec în acele momente prin minte. E mai frumoasă când te priveşte, e la fel de frumoasă când te priveşte ca atunci când se opreşte pe stradă să ajute câte un trecător, dar asemeni unui copac simt cum îşi pierde din podoabă.
     Se transformă împreună cu natura. Mă întreb dacă la iarna o să mai fie frumoasă...

Ceaţă

     Privesc pe geam şi e doar ceaţă. Cerul se pierde, stelele s-au rătăcit de mult, luna a dispărut şi ea. Aud vântul şi simt mirosul frunzelor. Îmi întind mâna în speranţa că am să simt picăturile de ploaie, diferenţa de temperatura, dar aşa cum mă aşteptam...nu simt nimic, totul e la fel.
     Totul e doar o mare prăpastie de ceaţă care pare să ma strige pe nume, mă aplec tot mai tare pe geam, odată îmi era frică de înălţimi, dar acum nu mai simt nici frica. Mă pierd şi nu încerc să mă caut.
     Simt cum ceaţa pune stăpânire pe tot ce e în jur, simt cum fac parte din ea şi ea face parte din mine, nu mai exisă culori sau amintiri şi aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că tu nu joci un rol în estomparea lor.
     Aş minţi dacă aş spune că o vedeam şi înainte să te cunosc pe tine.
     Sunt ceaţă şi nimic mai mult.
     Îmi dau drumul şi plutesc, nu îmi e frică şi nu sunt nici curioasă, doar sunt. Sunt şi totuşi pare că nu aparţin acestei lumi, nu îţi aparţin nici ţie, o să trebuiască să te obişnuieşti cu asta, deşi ard ca tu să-mi aparţii.
      Încerc să te ating, să te salvez de gândurile tale, dar nu eşti decât o umbra pierdută...
      Tu ai adus ceaţa, ai estompat emoţia, ai ascuns culorile, ai distrus un vis...sau poate sunt doar eu pierdută printre gânduri.
      Nu aveam nicio slăbiciune, nicio cicatrice vizibilă, nicio rană neînchisă, nicio crăpătură, dar acum au rămas doar cioburi, rămăşiţe din ce cândva era întreg.
      Ce viziune apocaliptică, a unei lumi ce există doar în imaginaţia noastră, a unei lumi în care oamenii trăiesc doar pentru că noi ne concentrăm asupra lor, o lume în care tu nu ai fi nimic dacă pentru mine nu ai fi totul.

Un nou machiaj

     Îţi curg bijuterii din ochi, lacrimile nu ţi-au fost niciodată doar lacrimi, au fost mult mai mult de atât.
     Lacrimile-ţi sunt opere de artă, desenează forme neînţelese pe obraji-ţi crestaţi de amintiri.
     Ce mult ţi-ai dori să le poţi păstra şi să le mai priveşti uneori, să vezi frumuseţea durerii din ele, să-ti aminteşti de toate rănile pe care le-au vindecat şi toate cele pe care le-au creat. Să vezi imaginea persoanelor pe care le-ai iubit reflectată în mici perle, imaginea lor aşa cum erau pe vremea când îi puteai iubi, pe vremea când încă mai puteai să vezi frumosul în oameni.
      Ochii-ţi sunt atât de des plini de lacrimi că acestea au ajuns să-ţi fie accesorii şi Doamne cât îţi sunt de frumoşi ochii inundaţi în lacrimi.
      Îţi ascunzi faţa atunci când plângi fără ca măcar să ştii că în acel moment e ca un tablou, o adevărată operă de artă. Ochii-ţi sunt mai vii ca niciodată, cer ajutor cu atâta ardoare. Cearcănele îţi devin mai pronunţate, se pot citi toate ziele în care n-ai pus geană pe geană, ajung atât de pronunţate că le poti observa movul intens de la depărtare, par pictate. Datorită roşeţii din ochi, conturul irisului pare făcut cu o cariocă. Fruntea-ţi exprimă deznădejdea, confuzia, abandonul de sine, dar buzele sunt atât de sigure ca pare ca au nevoie de un singur cuvânt pentru a transforma iarna în vară, Buzele strânse într-o linie dreaptă...nu au nevoie de ajutor, ele nu plâng, luptă. Sunt crăpate, neîngrijite şi muşcate după ore întregi în care ai încercat să răspunzi la o  întrebare fără sens. Le aplici câte un strat rapid de ruj atunci când ieşi să nu se vadă cum neliniştea a lăsat urme adânc crestate în textura lor altădată fină.
      Plângi şi toate imprefecţiunile pe care încercai să le ascunzi ies la iveala, ochii mult prea mari, prea apropiaţi, mult prea expresivi pentru gustul tău, fruntea uşor îngustă lasă la vedere fiecare rid, sprânceana pensata greşit işi accentuează forma, nasul se încreţeşte, arată o urmă de dezgust vădit, ciatricea de deasupra buzei, pe care mereu ai încercat să o maschezi cu un zâmbet iese acum în evidenţă mai mult ca niciodată. Forma feţei ţi se deformează, dacă înainte aveai un contur armonios acum totul e colţuros, aspru, până şi ţie îţi e frică că te-ai putea tăia în propria piele. Tot ce înseamnă furie, insecuritate, dispreţ se răsfrânge asupra ta, dar nici nu ai idee cât eşti de frumoasă, tot ce tu consideri imperfecţiune sau defect se armonizează atât de frumos încât ajungi o adevărată pictura, un tablou. Gesturile de nervozitate, articulatiile degetelor pe care le pocneşti mereu, bâţâitul din picior, te uţi în sus să opreşti un nou rând de lacrimi, îţi pedepseşti din nou buzele încercând să opreşti un suspin să iasă...totul pare rupt dintr-un dans, o scenetă de teatru.
      Prinvind aşa îmi pari mai frumoasă ca niciodată, lacrimile îţi sunt bijuterii, rimelul curs, rujul depăşind conturul buzelor, totul pare a fi un machiaj ales cu mare stil.
     Dacă vreodată aş decide să fac o pictură pe tine te-aş picta, dar doar într-un astfel de moment, într-un moment de slăbiciune.
     Încerci să pari stabilă şi altfel de cât eşti, dar n-ai idee cât eşti de frumoasă atunci când te deschizi şi laşi lumina să pătrundă. Nu degeaba oameni sunt plini de răni, rănile te fac frumos.
      Ştiu că te simţi mult mai bine minţind că eşti bine, crezând că sufletul tău e compact, dar pe unde altundeva să intre lumina dacă nu prin crăpături?

Crisalida

     Când te gândești să te mai oprești din alergat?
     Ai început prin a te ascunde în spatele unui zâmbet, "un zâmbet frumos îl numesc cei ce nu știu ce însemnă de fapt. Te-ai ascuns mult timp, la început a funcționat, dar apoi ai realizat că degeaba te ascundeai mai mult în tine, cu cât te cufundai mai adânc în întuneric cu atât mai multe gânduri călcau peste limita impusă și ieșeau la suprafață. Ți-a luat ceva să îți dai seama, crisalida ta nu era nici pe departe la fel de eficientă pe cât credeai. Părea fisurata, râdeai, dar colțurile gurii îți erau schimonosite de durere, vorbeai cu entuziasm, dar lacrimi îți apăreau în colțurile ochilor.
     Ai realizat, din crisalida ta nu o să se nască niciodată un fluture, vei fi blocată mereu între stadiul de omidă și fluture. Vei fi mereu între un trecut sinistru și un viitor promițător, dar între acest trecut și acest viitor nu se va afla niciodată prezentul. Așa că. vei fi și tu undeva, dar nu vei ști niciodată unde, la o graniță dintre două lumi străine.
     După ce ai văzut că încet camuflajul tău se destramă. iar tu nu ești gata să ieși în splendoare, un fluture cu aripi întinse și viu colorate, ești doar o omidă, mică și sfrijită, cu o aripă bleagă ce nu-ți poate folosi la nimic. Te-ai speriat să vezi că nu ești nici omidă,  nici fluture.
     Era ca și cum fiecare incertitudine s-a răsfrânt pe corpul tău, nesiguranța te-a blocat în a fi ceva și totuși te-a împiedicat să fii nimic.
     Nu vrei ca lumea să te vadă așa, nu vrei să-ți vadă sufletul expus, rănile și fricile. Nu vrei să-ți fie aflate secretele, deși nu-s mare lucru și probabil nimeni nu s-ar interesa de ele, dar sunt tot ce ți-a mai rămas din viața de omidă.
     Nu le vei spune oamenilor către ce aspiri, ce iubești. ce-ți dorești, pentru că asta e tot ce ai dintr-o viață de fluture. Vei ține secret că nu ești doar un complex de definiții și teoreme pe care nimeni nu le înțelege.
     Din crisalida formată a rămas acum doar un praf de minciuni, ascunzișuri, secrete și dorințe. Urme din iubirea pe care o porți se mai arată din când în când, dar ai mereu grijă să compensezi cu lacrimi și furie.
     Cum nu vrei să arăți ce-i al tău, cum nu vrei să-ți arăți felul de a fi, fie el așa cum e, blocat între două lumi atât de diferite, ai ales să alergi, să alergi de fiecare dată când pari puțin mai mult decât o omidă sau aduci puțin mai mult a fluture.
     Îți faci bagajul în care nu uți să adaugi toate mizeriile pe care le-ai strâns de-a lungul timpului, păstrezi un spațiu pentru cele care urmează și pleci. Te muți, schimbi tot ce ai fost și te transformi în altcineva...
     Iubești stabilitatea, dar apoi te privești, te observi, nu ești ce vrei așa că pleci, alergi, te schimbi, te întorci.
     În diminețile în care nu poți să dormi te gândești ce frumos ar fi să poți zbura, să fii un fluture adevărat, apoi îți miști începutul de aripioară și plângi, plângi pentru că nu ești ceea ce vrei, dar nu ești nici ce ești cu adevărat, plângi pentru că vrei altceva , dar nu vrei să te oprești din alergat, tu schimbi mereu totul atunci când alergi, dar dacă te-ai opri totul s-ar schimba.
     Sunt dimineți în care bagajul pe care l-ai strâns te apasă și ai vrea să țipi, să spui cât de tare poți toate minciunile pe care le-ai rostit, toate lucrurile pe care le credeai, dar nu ai avut curajul de a le recunoaște, să spui că și tu iubești, să-ți mărturisești iubirea, să te duci la persoanele de care îți pasă, să le spui că le apreciezi, să te duci și să spui "te iubesc" persoanei de la cere aștepți cel mai mult asta.
     Vrei să schimbi faptul că te schimbi mereu, dar îți e frică ca va fi o schimbare prea mare.
     Vrei să fii fluture pe deplin, dar îți e teamă că o să-ți lipsească omida din tine.
     Vrei sinceritate și stabilitate, dar te-ai atașat de toate ascunzișurile.
      Uneori te întrebi dacă nu toată această fuga e cea care nu te lasă sa fii un fluture adevărat, dacă tocmai frica de a te arăta așa cum ești, pe jumătate omidă, pe jumătate fluture e cea care te face să nu fii nici una nici alta. Dar e doar un gând trecător.
     Ai un vis ciudat în nopțile senine, vezi cum arunci bagajul strâns de o viață, cum se eliberează sentimentele pe care le-ai ținut captive, iar apoi vezi cum tu te eliberezi de o povară pe care nici nu ai vazut-o până acum, vezi cum te înalți și te transformi, dar nu ești nici fluture, nici omidă, ești ceva mult mai complex, ai două mâini, două picioare, ești un om...

Dar tu?

     -Dar tu ce iubești?

     -Iubesc atât de mult...Iubesc să visez, iubesc să merg prin ploaie, iubesc sfârșiturile, fie ele de orice fel, iubesc să aud oamenii cum râd, iubesc frunzele ce se ofilesc toamna, iubesc îmbrățisările lungi, iubesc poveștile, iubesc mirosul de carte, iubesc oamenii bătrâni, iubesc oamenii singuri, iubesc oamenii care suferă și oamenii care sunt fericiți, iubesc dramele, iubesc fericirea, iubesc ziua și iubesc noaptea, iubesc oamenii care se strâmbă și oamenii care zâmbesc, iubesc oamenii care spun ce simt, iubesc oamenii care nu au puterea sa o facă...Îmi iubesc mama și bunicii, îmi iubesc prietenii, iubesc iluzia prieteniei și iluzia iubirii, iubesc iubirea falsă, iubesc iubirea pura, iubesc realitatea fiecăruia, iubesc spontanul, iubesc monotonia, iubesc faptul că totul e relativ, iubesc adevarul, iubesc minciuna, iubesc tot ce e corect, iubesc tot ce e greșit, iubesc faptul că nimic nu e în sine corect sau greșit, iubesc urâtul și iubesc frumosul...Iubesc și eu ca toate fetele de vârsta mea cu o privire furișă și un zâmbet sincer, iubesc ca toate fetele de vârsta mea doi ochi frumoși, o persoană străină și totuși atât de cunoscută, atât de familiară și totuși atât de îndepărtată...Iubesc până și momentele în care urăsc tot ce am zis că iubesc...Mi-ar lua ani să spun tot ce iubesc..
     -Eu mă întreb doar cât o să îți ia să spui ca te iubești pe tine...

Nu spun

     Nu spun des "te iubesc", nu spun des pentru că oamenii pot iubi în atat de multe feluri încat atunci cand spun cuiva "te iubesc" simt şi nevoia de a explica....
     Unii oameni iubesc cu tot sufletul lor, alţii doar de suprafaţa, unii te iubesc doar atunci când au nevoie, alţii doar când işi aduc aminte. Sunt oameni care pur şi simplu te iubesc, oameni care au nevoie de un motiv pentru asta, oameni care iubesc simplu, oameni care iubesc complicat, oameni care iubesc cu ură, cu indiferenţa, cu stres, oameni care iubesc cu vorbe, oameni care iubesc cu fapte, oameni care te iubesc atât cât şi tu îi iubeşti, oamni care iubesc materialist, superficial. Oamenii iubesc in mii de feluri, cu tristeţe, cu bucurie, cu zambete, cu lacrimi, cu strigăte, cu durere, cu gelozie...
     Şi atunci te întreb cu ce drept îmi zici tu mie ca mă iubeşti? Cu ce drept îi poţi spune unei persoane că o iubesti iar apoi să laşi liniştea să se aştearnă? Cu ce drept zici că iubeşti şi apoi taci?
Tu măcar ştii cum iubeşti?  Vă spuneţi te iubesc şi nici măcar nu ştiţi dacă acea iubire e condiţionată sau necondiţionată, nu ştiţi dacă e doar pentru voi sau mai e împărţită cu încă alte câteva persoane.
     Poate te iubesc cum iubesc o floare, pentru frumuseţea şi eleganţa ei, dar cu toate că o iubesc o rup şi o duc într-o vază unde îşi va avea sfârşitul. Poate te iubesc cum iubesc apa, pentru că nu am cum să trăiesc fără ea, o iubesc pentru ca îmi asigura viaţa, o iubesc pentru că nu am de ales. Poate te iubesc cum iubesc o insectă, îi respect dreptul la viaţă, dar daca îndrăzneşte să ma deranjeze nu m-aş da înapoi de la a-i curma viaţa. Poate te iubesc cum mă iubesc pe mine. Poate te iubesc cum nu ştiu să iubec.

Indecis

     În sufletul ei e atât pace cât şi război, atât lumină cât şi întuneric.

     Ochii ei sunt reci şi goi, dar atunci când îi priveşti poţi citi în ei o lume întreagă.

     Mersul îi e sigur, dar poţi observa mici ezitări atunci când se împedica de câte o piatră.

     Vorbeşte cu tine de parcă nu ar avea secrete, dar de fapt tu nu ştii nimic despre ea.

     Azi se bucură de un răsărit de soare, iar mâine va plânge din cauza cruzimii pe care o au razele acestuia asupra Pamantului. Azi aleargă desculţă, mâine nu iese din casă. Azi se uită la tine de parcă te-ar iubi, mâine o să fie ca şi cum nu te-ar cunoaşte. 

     Nu ştii cine e, ce vrea, sau ce simte. Uneori ai impresia că e mai vie decât o să poţi fii tu vreodată, alteori ai impresia că e doar o altă nălucă ce îţi apare în vise.

      Poate o să ajungi să realizezi că ea nu-i moartă, nici vie, nici în război, nici în pace, nici în lumină, nici în întuneric, nu-i nici rea, nici bună.

      E tot ce îţi doreşti şi tot de ce ar trebui să fugi.

     Oferă-i "nou", oferă-i ceva de care nu a mai auzit sau citit. Nu-i oferi poveşti de dragoste care nu se termină niciodată cu "împreună", oferă-i o realitate, viaţă în prezent. Nu-i oferi cuvinte în vânt, oferă-i amintiri. Nu-i cumpăra flori, du-o pe un câmp de unde să le poată admira fără a le curma viaţa. Nu-i oferi ce nu-i trebuie şi nu îi da ce îşi poate lua şi singură.

     Acordă-i timp, las-o să stea singură, să plângă şi să ţipe. Lasă-i cât timp are nevoie...O persoană ca ea are nevoie de singurătate mai mult decât are nevoie de alţi oameni.O persoană ca ea simte nevoia liberăţii mai mult decât pe cea a aerului.

     Pentru ea totul e atât motiv de râs cât şi de plâns.

     Nu-i arăta că n-o înţelegi, arată-i că vrei să o cunoşti.

     Călătoriţi împreună, dar nu vă amestecaţi cărările.

     Arată-i că lumina e uneori întuneric, că lacrimile sunt rodul fericirii, ca iubirea înseamnă fericire, dar fericirea nu înseamnă şi viaţă...

Spune DA iubirii

     Spune DA la tot ce însemnă iubire, spune DA oamenilor ce își susțin drepturile.
     Oamenii au dreptul de a iubi, e în natura  ființei umane să iubească.
     Iubirea e una singură, nu poate fi catalogată în iubire normală și iubire anormală, nu le poți lua asta oamenilor.
     Nu ducem lipsă de oameni inteligenți, drept dovadă avem tehnologia care evoluează încontinuu, nu ducem lipsă de oameni creativi și talentați, drept dovadă arhitectura și arta, de asemenea își continuă evoluția, dar, în schimb ducem lipsă de oameni care iubesc.
     Ducem lipsă de oameni care simt, de oameni cu emoții...
     Ducem lipsa oamenilor ce susțin iubirea  și pacea , în schimb întâlnim oameni ce critică modul de viață al altora.
     Inchideți ochii și deschideți-vă sufletul! Renunțați la idei preconcepute și spuneți DA la tot ce înseamnă iubire.
   
     Nu tu alegi pe cine iubești, iubirea nu e ceva ceva ce putem noi ca oameni să controlăm, așa că cu ce drept ne poate spune altcineva pe cine să iubim?
      Nu se ridică nimeni împotriva războaielor, foametei, sărăciei, dar atunci când vine vorba de iubire și egalitate toată lumea sare în sus și încearcă să fie ei cei care decid ce trebuie să se întâmple, încearcă să controleze sentimente, încearcă să se împotrivească firii umane.
   
     Căsătoria și iubirea sunt pure, oamenii ar trebui să aibă o problemă cu acele căsătorii în care soțiile sunt maltratate și copiii sunt folosiți în scopuri josnice
     De când iubirea are limite?
     De când faptul că ești diferit reprezintă o problemă?
     De când poți să fii condamnat pentru ceva ce nu ține de tine, ceva ce nu poți schimba, ceva ce oricum nu face niciun rău?

Iubire

     Cum poate o inimă așa frumoasă să se îndrăgostească de una așa pătată?
     Cum poate să îți apară un zâmbet doar la vederea acelor ochi reci și goi?
     Cum pot să te facă lucrurile frumoase să te gândești la o persoană așa rece?
     Iubirea e înțeleasă de puțini și simțită de și mai puțini.
     Oamenii sunt dependenți de iubire în moduri diferite. Unii aleargă de ea toata viața, alții o consumă pe muncă, prea puțini vor să o împartă și prea puțini aleg să iubească tot ce le iese în cale.
     Îi înțeleg pe cei care se feresc de iubire cum îi ințeleg și pe cei care iubesc tot ce pot.
     Iubirea e cea mai puternică armă pe care o au oamenii și mi-e teamă de ziua în care aceștia vor învăța să o folosească.
     Iubirea nu-i caldă și blândă, e puternică și agresivă.
     Iubirea poate fi cel mai puternic remediu sau cea mai puternică otravă, iar asta depinde doar de om.
      De asta mă tem de ei, te pot distruge doar cu un zâmbet...    

Întrebări. De ce? Fericire.

     De ce după noapte vine zi? De ce pământul se învârte în jurul soarelui?  De ce ninge doar iarna? De ce florile răsar doar primăvara? De ce iarba e verde? De ce înfloresc copacii? De ce cad frunzele? De ce cresc copiii? De ce plâng? De ce râd?
     Toate aceste întrebări par banale, fiecare părinte a răspuns cel puţin o dată la ele încercând să-i dea copilului său un răspuns, dar întrebările cu "de ce" sunt cele mai grele. În fond nimeni nu ştie "de ce", dar toţi au răspunsuri.
     Copiii pun mereu întrebări cu "de ce", uneori pun aceeaşi întrebare de mai multe ori pentru că nu-i mulţumeşte răspunsul, pe când adulţii renunţă treptat la întrebările cu "de ce".
     Odată cu maturizarea, odată cu primul "de ce" al copilului tău, înţelegi că aceste întrebări sunt cele mai grele, poate chiar fără răspuns. Diferenţa dintre copii şi adulţi este aceea că ei nu se opresc din căutat, copiii mereu vor alerga după înţelegere, după răspunsuri.
     Cei ce se întreabă "de ce" sunt cei mai puternici. Viitorul e în mâinile adulţilor ce încă se mai întreabă " de ce".
 
     Întrebările ce conţin "fericire" în ele sunt aproape la fel de grele ca întrebările cu "de ce".
     Oamenii nu-şi dau seama că fericirea nu are nevoie de întrebări şi răspunsuri. Oamenii nu-şi dau seama că fericirea e doar fericire şi atât.
     Cu fiecare întrebare " Cum să fiu fericit?" fericirea fuge. Fuge pentru că în momentul în care întrebi ceva, cauţi cunoaştere, nu fericire.
     Fericirea vine atunci când te trezeşti spunând: sunt fericit.
     Fericirea este atunci când plângi şi nu-ţi pare rău că o faci.
     Fericirea nu vine în urma discuţiilor filozofice pe care le poartă oamenii care vor să pară că ştiu despre ce vorbesc, dar ei habar nu au. Fericirea vine în urma acţiunilor simple pe care le fac oamenii zilnic.
     Împrejurările ne-au făcut să credem că tot ce-i frumos e greu de atins când de fapt nu-i aşa. Condiţiile lumii în care trăim ne-au făcut să credem că fericirea e imposibilă, când de fapt ea e în noi, aşteaptă doar să o vedem.
     Mereu m-am întrebat dacă un om ce caută cunoaştere poate să fie fericit şi am ajuns să cred că oamenii ce caută să cunoască, să evolueze, să se dezvolte sunt cei mai fericiţi şi asta nu pentru că ar găsi răspunsuri ci pentru că ei creează unele.
     Oamenii ce caută îşi creează propria lume, propria fericire.

"Dacă m-am născut plângând, vreau să mor râzând."
   

Ce oameni trişti

     Oamenii merg pe stradă cu ochii-n telefoane, ies la întâlniri şi în loc să vorbească între ei îşi verifică statsurile de pe facebook, se plimbă şi în loc să se ţină de mână trimit mesaje. Ce oameni trişti trebuie să fie aceia care iau masa împreună cu un telefon.

     O să ajungeţi să trăiţi prin ecranul unui mobil ce nu vă poate oferi nici căldură nici înţelegere.

     Bunicile aşteptau ani întregi să vină bunicii din război, iar voi îi verificaţi ultimul acces pe facebook sau whatsapp.

     Asta e noua era, tehnologia face parte din viaţa noastră. Tehnologia are şi puncte bune, dar nu o lăsaţi înlocuiască tot ce-i frumos în viaţa voastră.

     Nu lăsaţi ca întâlnirile voastre să devină întâlniri online, nu lăsaţi ca o cerere de prietenie de pe facebook să fie echivalentă cu una din viaţa reală,  nu le permiteţi celor din jur să nu vă acorde toată atenţia atunci când vă întâlniţi.

     Sunteţi mereu grăbiţi, mereu conectaţi la wifi şi niciodată prezenţi alături de cei dragi.

      Avem atâtea informaţii prin intermediul internetului, putem afla atâtea, iar voi pierdeţi jumătate de zi uitându-vă la nouţăţile de pe facebook.

     Vă apropiaţi de persoanele care sunt departe şi vă depărtaţi de persoanele care sunt aproape.

     Vorbiţi toată ziua prin mesaje de pe micul smartphone cu persoane pe care le-aţi văzut de trei ori în viaţa voastră şi nici măcar nu observaţi persoanele care sunt la masă cu voi şi încearcă să vă facă să zâmbiţi.

     Nu vreau să cred că putem ajunge să nu mai diferenţiem realul de virtual. Nu vreau să cred că băieţii sunt în stare să vorbească ore înregi cu o fată prin mesaje, dar nu o pot saluta pe stradă. Nu vreau să cred că am ajuns să ne mărturisim sentimentele print-un ecran. Cu cât o să petrecem mai mult timp alături de o maşinărie cu atât o să devenim mai mult ca ea, reci şi fără sentimente, nimic din ce înseamnă emoţie pentru noi nu vor mai fi decât cuvinte scrise negru pe alb. Nu vreau să cred că renunţăm la plăcerea de a sta cu o persoană faţă-n faţă doar pentru că e mai comod să scrii mesaje din fotoliu.

      Nu pot să cred că renunţaţi la tot ce-i real în favoarea virtualului.

      Uitaţi-vă la voi aţi devenit plictisitori, lumea voastră se învârte în jurul unui obiect fără viaţă.

     Ce oameni trişti trebuie să fie aceia care ies la plimbare împreuna cu un telefon, ce oameni trişti trebuie să fie aceia care privesc ecranul telefonului în loc să vadă poteca abruptă pe care au apucat-o, ce oameni trişti trebuie să fie aceia care distribuie poze cu flori fără a observa că lângă ei se afla flori reale, pe care le pot mirosi, ce oameni trişti trebuie să fie aceia care au uitat gustul mâncării de grijă  să îi împărtaşească aspectul cu prietenii, ce oameni trişti trebuie să fie...

Ne mint de mici

     Trăim într-o lume în care cuvântul încredere nu are nicio semnificaţie, e doar ceva formal.
     Părinţii le spun copiilor că trebuie să devină persoane de încredere, iar apoi îi mint cu neruşinare spunându-le că Moş Crăciun există. Copiii îi cred, doar sunt părinţii lor, de ce i-ar minţi? Părinţii nici nu îşi dau seama ce rău fac, e doar o minciuna nevinovată. Copiii sunte fermecaţi de existenţa unei persoane aşa darnice şi bune. Îl aşteaptă în fiecare an, învaţă poezii pentru al impresiona. Un an întreg aud de la părinţi :" Să fii cumine, altfel nu mai vine Moşul cu cadouri" , iar apoi într-o zi ajung la şcoală şi află de la un coleg ca Moşul nici măcar nu există, e doar o invenţie pentru ai motiva pe ei să fie cuminţi. Sunt dezamăgiţi, au fost minţiţi de persoanele în care aveau încredere. Părinţii inventează tot felul de mituri pentru ai face pe copii să fie cuminţi în loc să le explice avantajele pe care le are o persoană la locul ei.
      Când ajung acasă copiii se revoltă pentru că au fost minţiţi, iar părinţii se scuză spunând că au vrut doar ca ei să se poată bucura de existenşa "moşului". Şi asta e doar una din numeroasele minciuni pe care părinţii le spun copiilor încă de la vârste fragede crezând că fac ceea ce trebuie. Să nu mai vorbim de zâna mâseluţă, bau-bau şi alte inveţii care le arată copiilor atât ca sunt crescuţii de mincinoşi, cât şi că lumea e mult mai "pală" decât au fost învăţaţi să creadă. În loc să li se vorbească de frumuseţea unei ploi de vară sau a unui copac înflorit, în loc să fie lăsaţi să se caţere în copaci şi dupa să îşi privească zgârieturile ca pe nişte trofee ale izbândei, lor li se povesteşte despre un om bâtrân care aduce cadouri pe o sanie trasă de reni şi de bau-bau care vine la ei dacă nu dorm.
      Copiii ajung să crească în minciună şi dezamăgire, continuă să fie minţiţi de toţi cei din jurul lor, iar apoi aceiaşi oameni care i-au minţit le spun că minciuna e o ruşine.
     Li se spune să îi respecte pe oamenii din jurul lor, să îi iubească, să nu-i înşele sau să le facă rău, dar tot ce văd ei la televizor sau la cunoştinţe sunt certuri, divorţuri, lupte pentru bani şi avere.
     Li se spune că vor ajunge avuţi doar prin muncă cinstită deşi ei aud doar de oameni care au făcut bani prin mişelie,
     Li se spun toate astea, dar nu li se explică de ce se întâplă contrariul, nimeni nu le explică că sufletul unui om nu e ca o carte de instrucţiuni, e mult mai complicat de atât.
     Fiecare părinte îţi doreşte o relaţie deschisă cu copilul său, dar atunci când în casă apare o problemă copilul este trimis în camera lui pentru că se discută probleme de adulţi. Cum poate un copil să fie deschis faţă de părinţii lui atâta timp cât ei nu sunt deschişi faţă de el?
     Nu vă miraţi că oamenii sunt cum sunt din moment ce voi nu faceţi nimic să schimbaţi asta. Degeaba îi spui cuiva să nu mintă când tu faci asta, dacă vrei ca cei din jur să se schimbe trebuie să îţi schimbi tu atitudinea faţă de ei. Nu te aştepta să fii iubit dacă tu tratetzi cu indiferenţă orice.
     Ajută-i pe cei din jur să înţeleagă unde greşesc, nu ţipa la ei, Consolează-i atunci când suferă, nu te mulţumi să le spui că trece. Ajută-i să spere, dar nu-i amăgi.