Confuz

     Sunt momente în care orice ţi se pare confuz. Sunt momente în care simţi că nu mai înţelegi nimic din tot ce se întâmplă în jurul şi în interiorul tău.
     În astfel de momente fiecare cuvânt e de prisos, nimeni nu te poate alina, eşti prea confuz pentru a înţelege. Muzica, pe care obişnuiai să o numeşti cel mai bun prieten devine doar un accesoriu de fundal care umple liniştea.
     Vin momente în care nu eşti nici trist, dar nici fericit. Vin momente în care nu înţelegi nimic, simpla întrebare "ce faci?" te face să te panichezi pentru că nu înţelegi nici ce faci nici ce-i cu tine.
      Te surprinzi mergând să îţi pui un pahar cu apă fără să îţi dai seama dacă îţi e sete sau nu, toate acţiunile tale sunt mecanice, nu faci nimic pentru că aşa simţi, faci doar ce eşti obişnuit să faci.
     Râzi mereu, pentru că aşa eşti obişnuit să faci, dar numai tu îţi dai seama că nu eşti fericit.
     Nu înţelegi de ce cad frunzele, de ce câini latră, de ce după zi vine noapte.
     Poate pare absurd, dar fiecare din noi am avut momente în care niciun răspuns nu se lega de întrebare, momente în care stăteam şi ne gândeam la ce simţim şi cu groază constatam că nu simţim nimic, că nu avem nicio reacţie la ce se întâmâmplă.
     Prietenii vin la tine şi te întreabă dacă îţi place vestimentaţia lor, sau îţi pun o nouă melodie să o asculţi şi te roagă să îţi spui părerea despre ea, iar tu nu faci altceva de căt să te uiţi la ei cu un zâmbet tâmp pentru că nu ai nici cea mai vagă idee despre ce ar trebui să spui sau să faci.
      Plângi şi râzi din acelaşi motive.
      Eşti înconjurat de oameni care îţi spun că te iubesc, iar tu le răspunzi cu ''şi eu'' automat, fără a înţelege la ce se referă sau ce presupune a iubi pe cineva.  Eşti înconjurat de oameni care îţi spun zilnic cât de frumos, de iubit, de minunat eşti, iar tu le mulţumeşti fără a fi atins de cuvintele lor.
     Auzi peste tot lucruri despre catastrofele din jurul, oameni care suferă, oameni nedreptăţiţi şi nu ai nicio reacţie, îţi dai seama că nu îţi pasă. nu îţi pasă de nimic. Şi atunci ai un moment în care realizezi că nu e în regulă să nu simţi nimci faţă se suferinţă, de iubire, de afecţiune, dar nu poţi altfel aşa că o iei de la capăt.
    Ai momente în care îţi dai seama că nu eşti persoana care credeai că eşti, erai stăpân pe tine, ştiai mereu ce vrei, ce vrei să devii, sau să faci, mereu ai fost sigur asupra viitorului tău, a vieţii pe care vrei să o duci, a persoanelor pe care le iubeşti şi de care ai nevoie, dar acum te trezeşti într-o mare de necunoscut, doar cu persoane străine cu zâmbete reci, cu oameni care fac doar ce fac alţii care la rândul lor fac ce fac alţii şi te întrebi cum ai ajuns aici şi unde a dispărut emoţia ce ne înconjura înainte pe toţi.
     Aşa că nu te mira dacă eşti dezorientat şi nu ştii ce vrei sau ce simţi, nu te mira dacă totul îţi este străin, nu te mira dacă ai momente în care eşti confuz şi nu întelegi nimic. Poate e normal să ai astfel de momente atâta timp cât eşti înconjurat de oameni care nu fac niciodată ce simt, spun doar ce aud, fara a înţelege cuvintele, oameni care spun "te iubesc" din obişnuinţă, oameni care promit şi apoi uită. Trăim într-o lume în care spiritul de turmă predomină şi nimeni nu face nimic diferit, nimeni nu se remarcă, trăim într-o lume în care toţi sunt la fel.
     E timpul să fii diferit, e timpul să schimbi ceva. E timpul să faci ce simţi tu, nu ce simt alţii, e timpul să spui "te iubesc" persoanelor pe care chiar le iubeşti indiferent dacă merită sau nu să audă asta. E timpul să îţi iei viaţa în proprile mâini, dacă te laşi condus de oile din faţă crezând că ele merg acolo unde e bine, te înşeli.

Se distrug

     Oamenii se distrug între ei, se atacă, îşi aruncă cuvinte pline de venin unul altuia şi apoi numesc asta iubire.
     Oamenii trăiesc pe principiul "eu sus, restul jos", iar apoi suferă că sunt singuri.
     Trăiţi într-o lume în care să iubeşti înseamnă să răneşti.
     Suferiţi, nu sunteţi fericiţi şi tot ce faceţi e să daţi vina unul pe altul.
     Oamenii se plâng, se compătimesc, dar nu înţeleg că singurii care îşi pot pricinui suferinţă sunt ei înşişi.
     Până şi cuvintele "te iubesc" au ajuns să fie strigate, până şi ele aduc mai multă durere decât alinare.
     Vă mâncaţi de vii unii pe alţii, iar apoi strigaţi că vreţi pace.
     Oare nu e prea mult?
     Oare nu e momentul să deschideţi ochii?

Alergăm

     Alergăm neîncetat, uităm să privim în jur, uneori nici nu deschidem ochii să vedem cât mai avem până la destinaţie, uneori nici nu avem o destinaţie.

     E trist să alergi mereu fără o ţintă exactă, e trist să alergi mereu doar pentru că şi ceilalţi o fac.

     Îmi doresc ca fiecare persoană din lumea asta să se oprească măcar o singură dată din alergat şi să aibă un moment de luciditate şi să îşi puna întrebări, despre cum e ea, despre ce face ea, despre rostul ei..

     Avem nevoie de momente de luciditate în care să ne întrebăm dacă suntem sau nu persoane bune, trebuie să ne pese de asta, e lucrul ce contează cel mai mult, iar noi îl trecem aşa de uşor cu vederea.

    Uităm să avem grijă de noi, suntem prea ocupaţi cu nimicurile din jur pentru a vedea ce contează.

     Privim tot ce-i în jur prin filtrul critic al ochiului , în loc să privim cu singurul organ ce ar avea dreptul ăsta: inima.

    Îmi e frică de oameni. Îmi e frică de oamenii cărora nu le e frică de ei înşisi. Îmi e frică de oamenii care nu conştientizează câtă putere au. Îmi e frică de oamenii care se consideră slabi.

     Îmi e mult mai frică de oamenii care nu îşi cunosc puterea decât de cei care o folosesc.