Versuri

Aceste versuri sunt scrise de un prieten:


Viaţa trece la fiecare ticăit de ceas Nu conştientizez cât timp mi-a mai rămas Stau în pat şi realizez că multe s-au schimbat Însă peste unele n-ai cum să treci imediat, Ce complicat e pe aici prin viaţă Când totu-ţi pare roz aşa pe faţă Într-o secundă totul s-a schimbat Şi-o iei de la capăt,resemnat Sunt sătul de probleme Şi de zile grele, La fel cum sunt sătul şi de ele Ştii bine că doar tu eşti fata din visele mele Eram copil Iubirea-mi era un sentiment străin Dar timpul a trecut şi copilul a crescut A iubit şi-a suferit,a ţinut în el prea mult,
Şi-asa merg mai departe Trec peste toate Dar niciodată n-o sa uit aceste şoapte Sunt sătul de probleme Şi de zile grele, La fel cum sunt sătul şi de ele Ştii bine că doar tu eti fata din visele mele.



Nu e ciudat cum majoritatea oamenilor scriu sau compun versuri atunci când sunt trişti? Nu e ciudat că marile opere prind viaţă datorită tristeţii? Nu e ciudat că versurile sau cuvintele capătă înţeles doar atunci când suntem trişti?
De ce a ajuns tristeţea să domine fericirea?

Dragă viaţă

    Dragă viaţă,
       
          Nu-ţi scriu ca să îţi reproşez ceva, nu îţi scriu să te schimbi, nu îţi scriu să îţi arăt cum arunci val după val peste noi, îţi scriu să îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru fiecare moment, pentru fiecare persoană de care ai avut grijă să intre în viaţa mea, pentru fiecare zâmbet pe care l-am avut, datorită ţie, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare floare de care ai avut grijă să îmi  iasă în drum şi să îmi facă ziua mai bună, pentru fiecare lucru mărunt care m-a ajutat să mă descopăr mai bine pe mine sau pe cei din jur.
        Eşti specială, eşti la fel cu toată lumea, doar că noi te privim diferit, te înţelegem diferit şi prin monotonia ta ne faci pe noi să ne dăm seama cât de diferiţi suntem.
        Îţi mulţumesc că îmi dai motive să zâmbesc zilnic.
        Eşti dovada vie că părerea celorlalţi nu contează, faci ce-ţi place deşi mereu auzi spunându-se cât eşti de crudă şi de nedreaptă, dar ţie nu îţi pasă, îţi faci treaba în continuare, ne dai motive să zâmbim, ne dai lecţii, ne aperi, ne faci mai puternici.
         Nu ştiu cum suporţi să stai cu un aşa pesonal dificil, care nu e în stare să vadă fericirea nici când e în faţa lui, care nu îţi recunoaşte meritele niciodată. Ce e aşa greu pentru alţii să înţeleagă că tu eşti blândă cu toată lumea, dar rămâne la latitudinea lor dacă vor sau nu să se îngreuneze şi refuză ajutorul tău? Ce e aşa greu pentru alţii să înţeleagă că dacă te-ar lăsa să îţi umrezi cursul şi nu ar mai interveni peste tine ar fi mai bine? Ce le e atât greu să înteleagă că tu le eşti aliat?
        Te respect pentru ce faci. Împarţi atâtea bucurii peste tot, până şi celor care te resping.
         Îţi mulţumesc pentru tot, până şi pentru ciupiturile pe care mi le dai adesea ca să mă trezesc şi să văd minunile din jurul meu, de la cea mai mică, o gâză, la cea mai mare, omul.
                 
                                                                              Cu multă stimă un mic pion de-al tău!
 

Nebun

     Zilele trecute mi-a spus cineva că dacă râzi sau eşti fericit făra motiv însemnă că nu eşti chiar întreg, că eşti nebun. Spunea că nu e normal să fii fericit fără motiv, să zâmbeşti atunci când plouă, să îţi arăţi naivitatea şi inocenţa în faţa altora, să alergi ca un copil prin ploaie, să priveşti stelele ca pe o comoară, să te joci în zăpadă amintindu-ţi de zilele în care erai copil, să arăţi compasiune şi grijă faţă de fiecare floare, fiecare fluture, să te alături la joaca unui câine, să plângi de fericire la finalurile din cărţi şi filme, să crezi în iubire, magie şi alte lucruri pe care alţii le consideră imposibile de neatins, de neimaginat, le consideră semne de nebunie.
     Oare noi suntem cei nebuni? Cei care visăm, cei care alegem să fim fericiţi şi să apreciem fiecare lucru cât de mic, să dăm importanţă cuvenită până şi unui gândăcel?
     Nu.
     Eu cred că cei ce nu pot vedea frumuseţea în fiecare lucru din jurul lor sunt nebuni, nebuni după ceva nou, nebuni după fericire, atât de nebuni după ea încât nu o mai văd. O caută nebuneşte peste tot, dar nu o văd de ochi. Cât de orb poţi să fii să nu vezi ceva ce cauţi, ceva ce este peste tot, ceva de care te împiedici la fiecare pas.
     Ei nu văd câtă fericire e în jur, aşa că ne numesc pe noi nebuni, ca şi cum am vedea strigoi.
     Nu e nimeni nebun cu adevărat, doar că unii au ales să îşi îndulcească viaţa şi cum nu pot face asta cu ciocolată o fac cu fericire, alţii încă caută ''ciocolată'' care să se potrivească.

Imposibilul!

       -Care e activitatea ta preferată?
       -Îmi place să visez spre imposibil, fac asta mereu şi nu mă plictisesc niciodată.

        -Crezi că există astfel de limite ca 'imposibilul'?
        -Da, acum cred. Atunci când eram mai mică totul mi se părea posibil, atunci puteam să zbor, să ating stelele, să dansez cu luna, însă acum după ce educaţia şi maturitatea au năvălit ca un val peste mine nu mai cred asta, nu mai am cum, viaţa m-a învăţat că suntem simpli oameni şi că suntem limitaţi.

        -Şi totuşi continui să visezi la imposibil deşi ştii că nu vei mai atinge niciodată această limită?
        -Da, mă hrănesc cu asta, visatul la lucrurile pe care mi le doresc deşi stiu că sunt imposibile mă ţine în viaţă şi îmi aduce aminte de cea mai frumoasă perioadă traită până acum: copilăria.

        -Crezi că vei mai crede vreodată în imposibil?
        -Nu cred asta, odată cu vârsta mi s-au impus tot mai multe limite şi degeaba am continuat să visez căci nu mai puteam să dau viaţă acelor vise ca altă dată.

         -Cum rămâne cu zicala ''copilul din nou nu moare niciodată''?
         -Nu moare, dar se maturizează, de cele mai multe ori prea repde.
 
         -Copilul din tine s-a maturizat prea repede? 
         -Mult prea repde pentru gustul meu, dar aşa au cerut ciscumstanţele şi a trebuit să mă conformez. Viaţa se joacă cu noi, ea alege unde începe o poveste şi unde se termină.

Un demon şi un înger

     De mult, pe vremea când pe pământ erau doar demoni şi îngeri, când fiecare zi era la fel, nimic nu ieşea din tipar, un demon s-a întâlnit cu un înger, s-au uitat unul în ochii celuilalt şi atunci s-a petrecut ceva magic.

     Demonul şi-a dat seama că prin toată răutatea lui e capabil să iubesca. Inocenţa îngerului îl atrăgea, faptul că nu era capabil să se gândească la lucruri rele, faptul că-şi pleca ochii de fiecare dată când se întâlnea cu cineva, tandreţea şi compasiunea cu care privea fiecare fiinţă inferioara îl înnebuneau.
     El era demon, nu trebuia să iubească, nu se putea lăsa influenţat de sentimente, trebuia să fie rău, dar în compania acestui înger era cu armele la pământ. În compania îngerului nu mai era demonul fioros de altă dată, era un demon îndrăgostit, un demon ce împotriva legii putea iubi.
     Îngerul atunci când s-a uitat în ochii demonului a citit în ei răutatea de care acesta era capabil, dar nu se putea opri să nu se gândească cum ar fi să-l ţină-n braţe, să-i arate toată tandreţea şi compasiunea de care era capabil.
     Ea era atrasă de putearea şi ferocitatea demonului. În comparaţie cu el, ea părea aşa de fragilă şi neajutorată, dar asta era tocmai ce-l atrăgea pe demon la ea.
     În acea noapte s-a petrecut ceva de neimaginat pentru ceilalţi, îngerul şi demonul s-au contopit, au devenit un întreg.
     Răul a devenit Bine şi Binele Rău.
     Cine s-ar fi gândit ca doua fiinţe atât de diferite ca albul faţă de negru se pot inţelege, se pot iubi, se pot completa perfect.
     Prin contopirea celor doua elemente, binele cu răul am apărut noi, oemenii, care nu suntem capabil nici de bunătatea îngerilor, nici de răutatea demonilor, dar putem iubi, putem iubi aşa cum şi îngerul a iubit demonul.
      În fiecare din noi e atât un înger cât şi un demon şi ei acolo împreuna ne fac să simţim iubirea, ei ne transmit sentimentul ce ne face ochii să sclipească şi corpul să tremure.

Tu

     Ne înecăm în propria mare de lacrimi. Fiecare grijă, fiecare supărare ne apasă, ne trage în jos fiindu-ne tot mai greu să ne ridicam.

   Eu am renunţat de mult să mai încerc să ajung spre libertate, să simt din nou cum aerul îmi inunda plămânii, să simt cum razele soarelui îmi mângâie pielea, să simt mirosul ierbii, să simt ca trăiesc, dar tu nu ai renunţat, eşti diferit, tu lupţi, încerci să ne arăti ca se poate, eşti puternic, ai o licărire în ochi ce ne arată că tu chiar crezi că se poate, tu nu mai ai limite, tu eşti tot ce aş vrea eu sa fiu...
     În timp ce tu incerci să faci ceva pentru fericirea ta, ai un scop care te determina să-ţi întreci limitele cu fiecare zi ce trece, eu stau şi ma uit la tine, te admir.
     După încă o încercare nereuşită de a evada te văd cum te întorci spre mine, îmi întinzi mana, ma ridici şi îmi dai speranţa.
     Acum înteleg ca singuri nu vom putea niciodată sa trecem peste nimic, mereu e nevoie de doi pentru a răzbate prin valurile ce încearcă sa ne doboare.
     Eu sunt slabă, mai mult te trag în jos, erai mult mai puternic fără mine şi totuşi te încăpăţânezi şi nu îmi dai drumul.
     De fiecare dată când cădeai nu era pentru ca nu ai fi fost suficient de puternic să continui ci pentru că nu aveai pe cineva care să fie cu tine acolo sus când vei ajunge.
     Acum acest urcuş nu mi se mai pare imposibil de traversat, nu mi se mai pare atât de anevoios, sunt cu tine şi totul pare o călatorie.
     Probabil că acest urcuş nu se va termina niciodată, dar acum nici nu sunt sigură ca vreau sa se termine.
     E incredibil cum o singură persoană ne poate schimba dispoziţia, ne poate influenţa, e incredibil cum un singur gest de afecţiune, o singură privire venită din partea cuiva special ne face să zâmbim cu toate că înainte ochii noştri erau inundaţi în lacrimi.
     Avem nevoie unii de alţii, am nevoie de tine să fii aici.
     Tu eşti puternic, tu poţi reuşi pentru amândoi, tu m-ai învăţat să iubesc, să sper, să perseverez, tu mi-ai dat încredere, tu mi-ai spus ca luna străluceşte doar pentru mine, tu mi-ai spus ca ma iubeşti.
   

Ne e frică de iubire!

      Pe zi ce trece îmi dau seama că suntem tot mai buni la ascuns sentimente, ne e tot mai greu să ne exprimăm, ne e tot mai frică să recunoaştem că aşa complicaţi cum suntem putem simţi iubirea.
      E atât de simplu să iubeşti, atât de uşor, atât de frumos, dar noi suntem aşa de dificili încât facem ca şi iubirea să pară un chin.

      Putem noi să schimbăm ce simţim faţă de o persoană? Nu, nu putem, dar totuşi ne ascundem, nu recunoaştem că iubim, ne minţim pe noi spunându-ne că nu ne pasă.
      Mereu când dăm de greu spunem că nouă nu ne pasă, că noi nu simţim şi totuşi, spunând asta ne doare mai tare.
       Avem impresia că sufletul nostru poartă o armură ce nu ne lasă sentimentele dăunătoare să intre, dar iubirea e unul dintre ele ??
       Ne e frică să recunoaştem că iubim  ca să nu părem mai slabi, dar oare nu suntem mai slabi fiindu-ne frică sa recunoaştem un lucru normal?
     
       Suntem ca nişte cufere, e foarte greu să ne deschida cineva, iar cu cât uşa este forţată mai mult cu atât le este mai greu altora sa ne deschidă şi totuşi sunt anumite persoane în fata cărora ne deschidem de buna voie şi le arătăm toată comoara din interiorul nostru. În cazul în care cineva ajunge la comoara din noi exista doua variante ori ia mare parte din ea lasând în urma un gol imens, un spatiu pe care nu îl vom putea umple niciodată, ori va pune în valoare comorile din noi şi ne va mai dărui multe altele, ne va dărui din bogatiile lui, ne va dărui din el.
      Singuri transformam lucrurile care ne puteau face puternici precum iubirea în lucruri ce ne dezarmează, ce ne descoperă, lăsându-ne fără nicio arma pe câmpul de luptă.