Gol

     Sunt urmărită de un gol care nu mă lasă să fac nimic singură, e mereu prezent acolo cu mine şi încep să-l simt din ce în ce mai tare, se măreşte cu fiecare zi care trece şi îmi e din ce în ce mai greu să-l ascund.

     Mă privesc în oglindă şi sunt bucuroasă că nu se observă golul din mine, sunt bucuroasă că hainele îl acoperă şi nu se vede nicio părticică din spaţiul gol din abdomen.

     Din exterior par întreagă, ce ironie... 

     Ştiu că ochii pătrunzători ce mă urmăresc de la distanţă observă că nu e totul aşa cum ar trebui să fie, dar sunt convinsă că nimeni nu va descoperi spaţiul lipsă.

     În fiecare seară mă duc în faţa oglinzii şi ridic puţin bluza pentru a vedea dacă "nimicul" din mine se extinde şi mereu creşte, mereu e mai mare.

     Stau şi mă gândesc cât timp are de gând să mai crească? Oare am să ajung să fiu un nimic, un mare gol ce merge şi respiră?

     Studiez feţele oamenilor, dar toţi par compleţi, par...doar par, probabil din majoritatea cad piese pe care nu le vor putea pune înapoi, exact aşa cum păţesc şi eu.

     Un singur când mă ajută să mă liniştesc şi să pot adormi, acela că poate întro-o zi am să găsesc pe jos piesele altcuiva care se vor potrivi perfect cu spaţiul gol din mine şi sper ca şi piesele mele să ajungă la cineva care să aibă nevoie de ele.