Îţi curg bijuterii din ochi, lacrimile nu ţi-au fost niciodată doar lacrimi, au fost mult mai mult de atât.
Lacrimile-ţi sunt opere de artă, desenează forme neînţelese pe obraji-ţi crestaţi de amintiri.
Ce mult ţi-ai dori să le poţi păstra şi să le mai priveşti uneori, să vezi frumuseţea durerii din ele, să-ti aminteşti de toate rănile pe care le-au vindecat şi toate cele pe care le-au creat. Să vezi imaginea persoanelor pe care le-ai iubit reflectată în mici perle, imaginea lor aşa cum erau pe vremea când îi puteai iubi, pe vremea când încă mai puteai să vezi frumosul în oameni.
Ochii-ţi sunt atât de des plini de lacrimi că acestea au ajuns să-ţi fie accesorii şi Doamne cât îţi sunt de frumoşi ochii inundaţi în lacrimi.
Îţi ascunzi faţa atunci când plângi fără ca măcar să ştii că în acel moment e ca un tablou, o adevărată operă de artă. Ochii-ţi sunt mai vii ca niciodată, cer ajutor cu atâta ardoare. Cearcănele îţi devin mai pronunţate, se pot citi toate ziele în care n-ai pus geană pe geană, ajung atât de pronunţate că le poti observa movul intens de la depărtare, par pictate. Datorită roşeţii din ochi, conturul irisului pare făcut cu o cariocă. Fruntea-ţi exprimă deznădejdea, confuzia, abandonul de sine, dar buzele sunt atât de sigure ca pare ca au nevoie de un singur cuvânt pentru a transforma iarna în vară, Buzele strânse într-o linie dreaptă...nu au nevoie de ajutor, ele nu plâng, luptă. Sunt crăpate, neîngrijite şi muşcate după ore întregi în care ai încercat să răspunzi la o întrebare fără sens. Le aplici câte un strat rapid de ruj atunci când ieşi să nu se vadă cum neliniştea a lăsat urme adânc crestate în textura lor altădată fină.
Plângi şi toate imprefecţiunile pe care încercai să le ascunzi ies la iveala, ochii mult prea mari, prea apropiaţi, mult prea expresivi pentru gustul tău, fruntea uşor îngustă lasă la vedere fiecare rid, sprânceana pensata greşit işi accentuează forma, nasul se încreţeşte, arată o urmă de dezgust vădit, ciatricea de deasupra buzei, pe care mereu ai încercat să o maschezi cu un zâmbet iese acum în evidenţă mai mult ca niciodată. Forma feţei ţi se deformează, dacă înainte aveai un contur armonios acum totul e colţuros, aspru, până şi ţie îţi e frică că te-ai putea tăia în propria piele. Tot ce înseamnă furie, insecuritate, dispreţ se răsfrânge asupra ta, dar nici nu ai idee cât eşti de frumoasă, tot ce tu consideri imperfecţiune sau defect se armonizează atât de frumos încât ajungi o adevărată pictura, un tablou. Gesturile de nervozitate, articulatiile degetelor pe care le pocneşti mereu, bâţâitul din picior, te uţi în sus să opreşti un nou rând de lacrimi, îţi pedepseşti din nou buzele încercând să opreşti un suspin să iasă...totul pare rupt dintr-un dans, o scenetă de teatru.
Prinvind aşa îmi pari mai frumoasă ca niciodată, lacrimile îţi sunt bijuterii, rimelul curs, rujul depăşind conturul buzelor, totul pare a fi un machiaj ales cu mare stil.
Dacă vreodată aş decide să fac o pictură pe tine te-aş picta, dar doar într-un astfel de moment, într-un moment de slăbiciune.
Încerci să pari stabilă şi altfel de cât eşti, dar n-ai idee cât eşti de frumoasă atunci când te deschizi şi laşi lumina să pătrundă. Nu degeaba oameni sunt plini de răni, rănile te fac frumos.
Ştiu că te simţi mult mai bine minţind că eşti bine, crezând că sufletul tău e compact, dar pe unde altundeva să intre lumina dacă nu prin crăpături?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu