Căzută pentru alţii, fiind nimeni pentru mine. Căzută la datoria de a fi un elev, copil şi prieten model, căzută sub normele societăţii, căzută zâmbind căci aşa se cere.
Căzută printre strigăte şi urlete atât de puernice încât doar sufletul le mai poate auzi. Rătăcită într-un film mut, unde nici actorii nu mai înţeleg acţiunea. Aşezată pe ecranul mare din sala de cinema, unde oamenii se joacă pe telefon deoarece s-au săturat de şcenele repetitive. Înconjurată de flori alb negru şi copaci ce stau cu susul în jos, privind o lume fără cer.
Nu există nici bine, nici rău, doar fapte. Nu există fericire sau tristeţe, doar stări. Nu există zâmbete sau lacrimi, ci doar reacţii ale corpului. Lumea e impersonală, la fel ca oamenii. Ochii învaţă să mintă. Tăcerea ce era atât de grăitoare pe vremea în care mai exista speranţă, în sfârşit tace. dacă pâna acum liniştea mă obosea, parându-mi mult prea plină de viaţă, acum aceasta îşi îndeplineşte scopul.
Metaforele nu-şi mai au sensul, sentimentele trec, iar oamenii nu se mai împotrivesc timpului.. Chiar dacă ploua, chiar dacă e senin, oamenii îşi continua rutină, sunt politicoşi şi indiferenţi, nu spun ce-i doare şi nu se mai ancorează în imaginar, refuză tot ce nu pot înţelege, petrecându-şi anii în zona de confort.
Îmi era teamă de ziua când cuvintele vor avea doar sensul din dicţionar, când ele vor fi folosite doar pentru a defini alte cuvinte, Doar aruncăm cu vorbe, poate cineva le va auzi.
Suntem înconjuraţi de răceală şi depărtare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu