A trecut mult timp de când nu am mai scris ceva, asta pentru că mereu am considerat că scrisul este o slăbiciune. Atunci când scriu îmi las armura jos şi dau liber gândurilor şi sentimentelor.
Orice reprezintă emoţie a ajuns să fie slăbiciune. Nimeni nu îşi mai exprimă emoţiile, cu toţii purtăm măşti, iar aceste măşti ne provoacă doar suferinţă.
Ne încăpăţânăm să părem puternici, să fim independenţi, încercăm să ne convingem că putem trăi şi singuri, dar tot ce reuşim să facem e să accentuăm dorinţa de a avea un umăr pe care să ne bazăm. Prin tot ce facem pentru a părea puternici ne demonstrăm încă o dată că suntem fragili, mult prea fragili pentru lumea asta.
Ce frumos ar fi să ne putem bucura cu toţii de ce avem, să ne bucurăm de tot ce e în jur, să ne iubim pentru că doar pe noi ne avem. Ce frumos ar fi să putem să spunem ce simţim fără a fi judecaţi. Ce frumos ar fi să putem umbla liberi, fără armura pe care suntem nevoiţi să o purtăm, dar sunt doar visele mele.
Visele...dorinţele...amintirile, sunt alte lucruri prin care ne arătăm cât suntem de neputincioşi!
Visăm deşi ştim că totul este doar ficţiune, ne dorim deşi ştim că ne amăgim singuri, ne amintim deşi ştim că nu ne mai putem întoarce în trecut.
Lumea toată e fragilă. Problema e că noi vrem să fim cei puternici.
Florile sunt neputincioase în faţa iernii, zăpada e neputincioasă în faţa soarelui, soarele e neputincios în faţa nopţii, iar noapte e neputincioasă în faţa luminii.
Cu toţii avem slăbiciuni, suntem doar slăbiciuni. Oamenii sunt făcuţi din slăbiciune, o slăbiciune pe care dacă ştim să o educăm putem ajunge la stele, o slăbiciune pe care dacă o putem accepta o transformăm in iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu