Ceaţă

     Privesc pe geam şi e doar ceaţă. Cerul se pierde, stelele s-au rătăcit de mult, luna a dispărut şi ea. Aud vântul şi simt mirosul frunzelor. Îmi întind mâna în speranţa că am să simt picăturile de ploaie, diferenţa de temperatura, dar aşa cum mă aşteptam...nu simt nimic, totul e la fel.
     Totul e doar o mare prăpastie de ceaţă care pare să ma strige pe nume, mă aplec tot mai tare pe geam, odată îmi era frică de înălţimi, dar acum nu mai simt nici frica. Mă pierd şi nu încerc să mă caut.
     Simt cum ceaţa pune stăpânire pe tot ce e în jur, simt cum fac parte din ea şi ea face parte din mine, nu mai exisă culori sau amintiri şi aş minţi cu neruşinare dacă aş spune că tu nu joci un rol în estomparea lor.
     Aş minţi dacă aş spune că o vedeam şi înainte să te cunosc pe tine.
     Sunt ceaţă şi nimic mai mult.
     Îmi dau drumul şi plutesc, nu îmi e frică şi nu sunt nici curioasă, doar sunt. Sunt şi totuşi pare că nu aparţin acestei lumi, nu îţi aparţin nici ţie, o să trebuiască să te obişnuieşti cu asta, deşi ard ca tu să-mi aparţii.
      Încerc să te ating, să te salvez de gândurile tale, dar nu eşti decât o umbra pierdută...
      Tu ai adus ceaţa, ai estompat emoţia, ai ascuns culorile, ai distrus un vis...sau poate sunt doar eu pierdută printre gânduri.
      Nu aveam nicio slăbiciune, nicio cicatrice vizibilă, nicio rană neînchisă, nicio crăpătură, dar acum au rămas doar cioburi, rămăşiţe din ce cândva era întreg.
      Ce viziune apocaliptică, a unei lumi ce există doar în imaginaţia noastră, a unei lumi în care oamenii trăiesc doar pentru că noi ne concentrăm asupra lor, o lume în care tu nu ai fi nimic dacă pentru mine nu ai fi totul.