O vară în care oamenii sunt departe, în care sentimentul de siguranţă îşi pierde din intensitate. Oare de ce ştiam încă din primăvară ca asta va fi o vară a celor căzuţi, a nuanţelor de mov şi a lacrimilor uscate pe obraz?
Dacă lumea uitase înainte ce e dorul, acum sigur şi-a adus aminte. Poate că e mai bine ca vara să îţi fie dor.
Nu cred în inimi frânte sau în iubiri pierdute, cred doar în amintiri, în priviri întipărite pe retină, în zâmbete ce îţi apar atunci când închizi ochii. Cred prea mult în fericirea de atunci şi prea puţin în cea de acum. Cred pre mult în ziua de mâine, încât uit că o am pe cea de azi. Nu e oare ciudat cum nu ajunge niciodată să fie mâine? Nu e ciudat cum mereu când deschizi ochii e azi. Mi-ar plăcea să trăiesc doar când e mâine, mâine sună promiţător, mâine sună plin de iubire, mâine sună a adevăr şi totuşi îmi pare rău că nu pot să te iubesc mâine...
Poate de asta pare azi atât de trist, iubirea mâine nu există, iubirea rămâne azi. Poate iubirea transformă mâine-le mereu în azi. Mâine doar ai fi şi atât, mâine nu ai avea griji, mâine nu ţi-ar părea rău şi mâine nu ai iubi cu disperare...
Oare de ce e lumea plină de întrebări, oare de ce sentimentele nu se pot transmite prin vorbe, oare de ce totul îşi pierde intensitatea atunci când e spus sau scris?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu