Îmi e dor să scriu, să fiu eu. Îmi e dor să simt cum îmi alunecă creionul pe foaia albă, fără frică, fără a fi conştientă de repercursiuni, de tot ce urmează după momentele de sinceritate totală cu mine. Îmi e dor să pot scrie fără frica că tu ai putea citi şi înţelege cât de diferită sunt de fapt, cât de multe pricep şi cât de puţine las să se vadă, îmi e frică că ai putea înţelege că nu sunt domnişoara aia care trebuie să fie, care are maniere şi ştie să se poarte, că nu sunt domnişoara care îi aprobă pe cei mai mari şi nu are opinii. Îmi e frică de înţelegerea a ceva mai ascuns.
Mă gândesc la tine, amestecând gânduri absurde şi simţindu-mă departe. Mereu eu departe, niciodată tu. Mereu eu plecată..
Să nu faci introspecţii, să nu te pierzi în trecut, să nu umbli cu gândul aiurea şi mai mult, niciodată să nu te gândeşti cu regret. Eu am făcut-o, iar acum mă regret pe mine, pentru ce am riscat şi pentru ce am uitat, pentru tot ce am negat.
Poate că cea mai bună terapie nu e meditaţia, liniştea şi introspecţia, probabil e nevoie de mai mult de atât. Nu risca să te pierzi în cercuri vicioase cu răspunsuri ce nu fac decât să aducă mai multe întrebări. Dacă nu ai putut să îţi răspunzi în prima clipa de linişte, nu vei putea nici după nopţi de gândire, zâmbeşte şi spune-ţi că te vei gândi mâine la asta. Şi mâine e o zi, iar răspunsurile vin de la sine, când te aştepţi mai puţin. Nu visa la alte vremuri, trăieşte ca şi cum ai mereu ceva de făcut, nu te lăsa prins în capcanele minţii, căci probabil nimeni şi nimic nu îţi poate face atât de mult rău pe cât îţi poţi face singur. Vei obosi şi vei duce dorul zilelor în care priveai cerul şi te gândeai la tine, la ei, la noi, vei duce dorul zilelor în care pădurea avea altă culoare, zilele în care mergeai pe stradă şi în faţa ta se derulau filme, dar să nu cazi din nou în capcana atrăgătoare pusă de propria mine, căci atunci vei aluneca de tot. Vei fi nefericit, conştient că mereu există mai bine, mereu nemulţumit de tine şi de cei din jur, iubirea ţi se va părea absurdă, mult prea mică pentru aspiraţiile tale de la lumea asta, ura ceva prea mic pentru toată nedreptatea din faţa ta.
Îmi e frică pentru că deşi tu îmi citeşti nefericirea pe chip, deşi tu înţelegi cât de goi îmi sunt ochii vei dori să încerci, poate pentru a mă înţelege mai bine, să pătrunzi în lumea mea. Şi îmi e frică că îţi va plăcea, asa cum îmi place mie, să ai mereu un motiv pentru a fi controversat, mereu un motiv pentru a cere mai mult de acolo de unde ai primit tot, de a da înapoi oamenilor care nu ţi-au dat nimic, de a iubi în vânt şi de a nu simţi nimic. Îmi e frică că nu vei putea spune: mă voi gândi mâine la asta şi vei rătăci asemeni mie zile în şir în altă poveste, cu alte personaje şi în alt timp. Vei ajunge să vorbeşti mecanic, să plângi mereu, să uiţi a zâmbi şi a mulţumi, să uiţi a aprecia ce ai şi a-i complimenta pe cei de lângă tine.
Oricât mi-aş dori să te am aproape, ştiu că în lumea mea nu ne va fi bine, iar cum eu nu pot să mă întorc acolo unde eşti tu, tot ce pot să îmi zic e că mă voi gândi la asta mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu