*nu cred*

     Nu vreau să fiu fata care le înțelege pe toate, vreau să fiu fata care le iartă pe toate.  A înțelege nu înseamnă a accepta și a accepta nu vine după a înțelege. Odată ce înțelegi un om nu poți decât să-l condamni ipocriziei, superficialității și ignoranței. Nu vreau să raportez lumea la mine și nici să mă raportez pe mine la lume, vreau ca eu să fiu cu lumea mea și tu cu a ta. Trăind planuri paralele ce se intersectează uneori.
     Nu vreau să fiu eu omul care stă pe loc și nu vreau nici să fiu omul din cauza căruia tu stai pe loc.
     Cred în iubire, dar nu cred în nimic din ce ține de sacrificiu, de stabilirea priorităților.  Nu cred într-o ierarhie a importanței, ceva nu poate fi mai important ca altceva, e important sau nu e. Nu cred că izolarea de cei din jur îți poate aduce fericire, nu cred că schimbările te pot face fericit. Dacă vrei să fii fericit vei fi și acum și după, dacă vrei să fii fericit nu ai nevoie de nimic mai mult decât ceea ce ai.
     Nu cred în citate motivaționale sau poze alb-negru în care zâmbești. Nu cred în niciun contrast absolut, nu cred în bine și rău, nu cred în nimic din ce stă la capătul unei linii. Nu cred în lucruri pe care nu le putem trăi. Nu cred că oamenii se schimbă sau chiar dacă o fac în final se vor întoarce la ceea ce erau pentru că lumea are propriul echilibru și cum poți tu un simplu om să strici ordinea unui univers infinit? Probabil ca liniștea și ordinea se pot așeza doar acolo unde nu putem vorbi de un spațiu sau un timp înțeles de vocabularul și concepția noastră ca oameni.
     Nu cred în niciun fel de clasificări; mai frumos, mai deștept, mai oricum. Nu cred în nimic din ce îți oferă un loc din care oamenii se așteaptă să-ți continui evoluția. Fără doar și poate toți evoluăm, dar idependent, eu evoluez față de mine, nu de tine și nu evoluez din cauza ta, ci pentru mine.
      Prefer să plec de la premiza că oamenii sunt buni prin natura lor.  Nu pot crede ca anumite experiențe te fac să-ți pierzi încrederea în oameni, nu pot crede că renunți la a iubi doar pentru că nu ai fost iubit când ai vrut.
      Nu vreau sa cred că viața mea se raportează la a voastră. Vreau ca dezamăgirea voastră să nu fie problema mea și vreau ca alegerile voastre să nu îmi influențeze percepția despre lume.. Nu vreau rupturi și nici izolare, vreau separare, vreau ca eu pentru voi să nu contez și nici voi pentru mine. Și nu vorbesc despre o separare fizică și nici psihică, suntem oameni și prin natura noastră suntem programați să ne iubim, să ne urâm, să ne ajutăm sau să ne facem rău unul altuia, vorbesc despre o separare la un nivel mai adânc, de separarea în care înțelegem că deși formăm un tot, trăim independent și doar pentru propria persoană. Și asta nu din ignoranță, nu din răutate și nici din răzbunare ci pentru simplu motiv că la un moment dat toți înțelegem că trăim singuri. Ce simți tu eu nu o să știu niciodată, dar te pot ierta, la fel cum tu nu o să știi niciodată ce gândesc, dar va trebui să mă accepți. Și atunci te întreb pentru ce să ne chinuim o viață să ne înțelegem, să ne auzim, să ne credem sau să ne amăgim cu minciuni când oricum dintr-o poveste trăită de amândoi o să apară încă două: a mea și a ta?