În sfârşit înţeleg comparaţia liceului cu un cimitir. Nu se referă la orele pierdute urmărind ceasul, nici la oftatul prelung când erai scos la tablă, conştient că tot ce îţi aminteşti de la lecţia trecută e data. Nu cred că se referă nici la apăsarea emblemei de pe sacou şi nici la micile crize pe care le făceai când îţi auzeai notele.
Liceul este un cimit pentru că aici sute de elevi îşi îngroapă speranţa, inocenţa, lejeritatea cu care tratau orele de curs, nepăsarea faţă de uniformă, răzvrătirea împotriva regulilor prea stricte, îngroapă o parte din ei. Aici odihneşte tot ce era simplu, tot ce te-a format, amintiri, gesturi, dorinţe.
Nu simţi? Acum, în ultimul ceas, cum sentimentele tuturor se lasă ca o ceaţă la intrarea pe poartă? Nu simţi speranţa că viitorul va aduce o viaţă de vis pe care zeci de elevi le-au lăsat în urmă? Nu simţi cum scutul protector dat de statutul de elev se sparge şi lasă loc la ceva ce cei mai în vârstă numesc viaţă?
Îţi aminteşti când am purtat pentru prima dată uniforma? Părea aşa mare, iar noi eram aşa mici în ea, iar acum, când ne vine de minune, când se potriveşte cu ceea ce am devenit cu toate cunoştinţele dobândite, o refuzăm ca un ultim gest de răzvrătire împotriva unei autorităţi care a încercat aşa cum a ştiut ea să ne formeze demni şi mândri.
Am dispreţuit tot ce ţine de liceu, am recurs până şi la cea mai absurdă soluţie şi m-am rugat să îl termin mai repede, ignorând liniaritatea timpului, până la urmă patru ani vor trece exact aşa cum trec patru ani, fără niciun minut în minus.
Nu e păcat? Apreciem doar ceea ce trece. Nu e păcat că lacrimile izvorâte din frustrare se transformă în lacrimi de dor?
Liceul e perioada când amintirile din copilărie dispar, viitorul e absurd, iar tu eşti doar momentul prezent. Adolescenţa e despre rebeliune, despre insecuritate, dar toate acestea îţi sunt adresate doar propriei persoane. Răzvrăteşte-te împotriva ta, să fii tu mai bun.
Anii de liceu nu se rezumă la o clădire plină cu oameni pe care nu îi vei mai vedea, nu e despre neînţelegerile din clasă, nu e despre certurile cu prietenii şi nici despre iubirile pierdute. Anii de liceu sunt despre nopţile pierdute la chefuri în care uitai de corigenţă, nopţile pierdute când plângeai din cauza unor sentimente pe care, tu prea tânăr fiind nu le înţelegeai, pierdut între ceea ce ai fost, ceea ce eşti şi ceea ce ai vrea să fii. Despre asta e adolescenţa: despre toate nopţile în care viaţa însăşi e mai palpitantă ca visul, despre somnul de după-masă când redeveneai copil. Instabil, între dorinţa de a fi pe cont propriu şi sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dă mama.
Probabil că nu există cuvinte pentru a explica ce reprezintă liceul pentru un copil ce crede tot ce aude, dar nu înţelege ce simte.
Liceul e cea mai frumoasă perioadă şi nu pentru că îţi petreci patru ani din viaţă amorţit în bancă, aţipind exact când profesorul se uită la tine, ci pentru că în perioada asta îţi permiţi să greşeşti.
Am condamnat schimbările prin care am trecut în aceşti patru ani, greşelile pe care la vremea aceea le făceam cu zâmbetul pe buze şi cu toată încrederea, ipocrizia şi ignoranţa de care m-am izbit, nedreptatea pe care o vedeam şi acolo unde nu era, egoismul şi aroganţa de care am dat dovadă, am dispreţuit tot ce era prea greu pentru a înţelege, tot ce nu se ordona aşteptărilor mele, fără a şti că toată această răzvrătire se va transforma mai târziu în respect şi înţelegere.
Nebunia adolescenţei te face omul demn de respect de mai târziu.
Nu e o ruşine să te schimbi, să îţi ceri scuze, nu e o ruşine să te răzvrăteşti, dar e o ruşine să ignori şi să rămâi la fel. E o ruşine să-l condamni pe tu cel din trecut pentru că tu cel de acum nu poţi schimba nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu