Aș ieși cu viața la cafea, să o întreb dacă suntem prieteni sau dușmani. Era o vreme când mi-aș fi scos viața la cafea și aș fi certat-o pentru tot ce nu e și pentru tot aș fi vrut eu să fie. I-aș fi spus că așa nu se mai poate și că îmi e prea greu să o car în spate. M-aș fi ridicat furtunos și i-aș fi transmis ferm că a crescut și e cazul, cu toata ironia de care pot da dovadă, să-și ia viața-n mâini și să-și vadă de ea. Dar azi nu cred că aș mai certa viața. Aș înțelege că atâta poate ea să-mi dea și aș încerca să-i zâmbesc eu, căci ea tare tristă-mi pare de când ne cunoaștem. Aș întreba-o râzând dacă e tristă pentru că trebuie să-mi stea alături și nu-i par omul potrivit pentru ea. I-aș întinde mâna și i-aș cere împăcarea chiar dacă ea nu e viața potrivită pentru mine, iar eu nu-s omul potrivit pentru ea. I-aș întinde mână și i-as cere împăcarea pentru că e prea obositor să te lupți cu tine. Tu ești viața ta, iar viața ta ești tu. Deși le diferențiem des, deși ne credem superiori vieții, o scoatem din noi și o așezăm la colț, suntem prea orbi pentru a vedea că ceea ce rămâne în urmă e doar un corp inert. Eu sunt viața mea, iar atunci când ea nu zâmbește, voi zâmbi eu, căci jumătate de zâmbet e mai bun decât lipsa lui. Eu sunt viața mea, iar după ce voi termina de plâns tot ce știu că ea nu poate să fie ea și tot ce mi se pare că e prea mult, îi voi întinde mâna spunându-i că azi cafeaua e din partea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu