M-am întrebat de multe ori câtă putere au oamenii să lupte contra curentului, m-am întrebat de multe ori cât mai pot brațele lor să înoate și cât picioarele lor vor mai putea bate apa. Cât vor mai lupta? După ce lacrimile ajung mai mari ca ei?
Poate doar așteaptă toamna să vină peste ei, să fie acoperiți de frunze, să se lase să cadă in culorile frumoase ce li se asortează cu ochii, să îi învăluie și să îi înghită așa cum lacrimile nu au putut. Poate doar au nevoie să simtă că natura e de partea lor, în anotimpul pe care-l iubesc cel mai mult. Cred cu tărie că toamna e anotimpul oamenilor, ea reprezintă sfârșitul de care avem nevoie, un sfârșit al oamenilor cinici care înțeleg că nimic ce se termină nu prevede un nou început. Nimeni nu-și uită trecutul ca să o poată lua de la capăt, toate noile începuturi sunt ascunzișuri față de ceea ce nu putem accepta. Ne-am mințit că nu suntem copiii care au fost abandonați, că nu am încercat să fim perfecți pentru a nu risca să-i pierdem pe cei iubiți, ne-am mințit că suntem bine, deși nu ne-am zâmbit niciodată în oglindă. Am fost copiii ce zâmbeam unei lumi triste, am fost copiii care au învățat să mintă într-o lume lipsită de adevăr.
Am crezut în frumos, dar până și acesta se contopește și se pierde în durere. Nu știu cine sunt și nici nu îmi doresc să aflu pentru că nu voi putea fi niciodată cine vreți să fiu din cauza a ceea ce sunt și nu voi putea fi niciodată cine sunt din cauza a ceea ce vreți să fiu.
Eram un copil ce se visa să ajungă un adult fericit și puternic, dar acum dacă ar trebui să-mi fac portretul, dacă ar fi să mă desenez pe mine nu mi-aș desena gură căci din ea au ieșit doar vorbe grele și minciuni menite să repare ce a fost dintotdeauna stricat, minciuni ce au creat cearcăne adânci în jurul ochilor, căci nimeni care minte nu mai doarme. Mi-aș desena gropițele din obraji că să nu uit că a fost o vreme când nu am crezut că zâmbetele sunt lacrimi plânse cu buzele. Mi-aș desena niște ochi mari, foarte mari pentru a-mi aminti că am privit în interiorul meu. Probabil culoarea perfectă care să reprezinte durerea celor care deschid ochii ar fi negru și nu o spun pentru că mi se pare o culoare tristă ci pentru că atunci când ai negru pe paletă nicio altă culoare nu-și mai are sensul. Dar cu toate astea ochii i-aș picta în culorile toamnei căci și eu aștept să vină toamna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu