Horus... persoanele apropiate mie îl cunosc fie în persoană fie din numeroasele povești (vorbesc mult despre el, poate unii ar zice că prea mult, pentru mine niciodatată suficient).
Horus e al doilea câine pe care eu mi l-am dorit. Primul câine pe care eu l-am ales, a fost luat acum foarte mulți timp, eram mică, aveam undeva la 6 ani, iar pe uliță au trecut niște domni care vindeau un câine mic alb. Eu eram în curte și i-am auzit, am văzut câinele, mi-am chemat bunicii și au început rugămințile, s-a ajuns la lacrimi, nu foarte multe, cine îi știe pe bunicii mei știe și că nu mi-au rezistat foarte mult. Cățelul a fost al meu.
Cu Horus a fost altă poveste. Aveam 17 ani și i-am spus mamei într-o seară din vacanța de vară că a doua zi o să merg să îmi cumpăr câine, ea a crezut că glumesc. Am plecat cu trenul de la Întorsura la Brașov și de la Brașov la Zărnești, povestea e lungă și amuzantă, dar poate cu altă ocazie o să povestesc și despre asta, acum vreau să vă spun de Horus. L-am luat de la Zărnești cu o mare parte din economiile mele, l-am adus cu trenul, de la Zărnești la Brașov și de la Brașov la Întorsura.
Toți ai mei erau plecați, eu cu Horus i-am așteptat pe treptele de la casă cu capul în jos amândoi, parcă știa și el că s-ar putea să existe reacții controversate. O singură reacție am primit (nu voi numi personajul, dar poate vă veți da seama): Să se c*** în partea ta de curte! Și atunci am știut că deja îl iubește toată lumea.
Horus e un câine aparte și nu spun asta pentru că e al meu, spun asta pentru că chiar așa este. Horus mănâncă mere, struguri și vișine, dar nu de oriunde ci direct din copac, îi place să își culeagă singur mâncarea, un adevărat vânător. Iubește apa și noroiul, încă nu mi-am dat seama pe care mai tare, dar poate cel mai important, ne iubește pe noi, familia lui, deși a fost un moment în care m-am îndoit de asta și despre el aș vrea să vorbesc acum.
Horus a fost mereu independent, fugea de acasă, l-am găsit cu copiii în parc, la vecini în curte, la râu, la poliție și la pomană, a avut grijă să fie un câine activ în viața orașului. Într-o zi însorită de iarna, Horus a fugit din nou, iar noi am plecat, ca de fiecare dată, pe 3 fronturi să îl căutăm.
L-am găsit eu, era între blocuri cu o gașcă mare de câini și mari și mici, părea fericit, bucurându-se de libertate. Era o gașcă de vagabonți, nepieptănați și nearanjați, Horus printre ei părea chiar caraghios. El câine crescut cu mere bio și bobițe alese, pieptănat, pupat și scos la plimbări regulate pentru siluetă, ceva nu se potrivea, oare chiar toate astea nu contau deloc pentru el? – asta mi-am spus. L-am strigat cu disperare în glas și s-a întors spre mine cu o foarte mare tristețe în ochi, știa că trebuie să se întoarcă acasă. Și-a luat la revedere de la fiecare nou prieten și de la cei mari și de la cei mici și fără elan a venit înapoi spre mine. S-a așezat la piciorul meu privind spre prietenii lui, la rândul lor și ei stăteau aliniați și îl priveau. Mi-a venit în minte un clișeu, dacă îl iubești îl lași să plece și multe alte gânduri legate de faptul că poate el nu e fericit, poate pur și simplu nu e un câine de casă? Aveam deja lacrimi în ochi. M-am întors spre Horus care stătea în continuare lângă mine, cuminte (ceva ce nu se întâmplă prea des) și în toate gândurile ce mă măcinau despre creșterea lui tot ce am putut să spun a fost „las’că vezi tu când ajungi acasă”. Și am plecat... amândoi, eu cu lacrimile la colțul ochiului și Horus cu tristețe în lătrat.
Probabil că evenimentul nu a fost deloc atât de dramatic pe cât l-am perceput eu, deși la acel moment părea rupt dintr-un film. Poate că și eu mi-am făcut prea multe griji de sentimentele unui câine (până la urmă), dar cum vă ziceam Horus nu e un câine obișnuit.
x
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu