Tăcerea urlă, urlă fără încetare nimeni nu mai are cuvinte, toţi au rămas înmărmuriţi. Pare că totul a încremenit, niciun sunet nu se aude, nici măcar fâşâitul frunzelor în bătaia vântului, doar strigătul tăcerii se aude în depărtare.
Oh, tăcerea asta mă omoară... am atâtea intrebări de pus, dar singurul răspuns pe care il primesc este tăcere. Am atâtea lucruri de făcut, dar tăcerea din jur îmi face fiecare muşchi, fiecare celulă să încremenească, nu mă pot mişca nu pot face nimic, sunt prinsă într-o colivie a tăcerii. Îi văd pe cei din exterior cum trec prin faţa mea, dar nu-mi pot auzi nici propriile cuvinte atunci când îi strig disperată.
Simt cum pe lângă mine trece timpul, asta parcă amplificând liniştea ce domneşte în jur.....am nevoie să simt că trăiesc, să simt că sunt în mijlocul clipelor nu că stau şi le privesc de la depărtare cum trec pe lângă mine.
Of! viaţă la ce încercare grea ne pui pe noi toţi! Ne laşi singuri, nu ne oferi niciun ajutor în căutarea răspunsurilor, ne laşi să ne descurcăm singuri cu evadatul din colivie şi ne tratezi cu tăcere strigătele disperate de ajutor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu