Suntem aşa oameni...

  Scrii pe tablă cu creta, apeşi ca să se vadă, o bruschezi, o doare, o doare tare ...
  Nu-ţi pasă că a ajuns să fie din ce în ce mai mică, iar cu fiecare litera scrisă din ea curge un val de praf, un val de lacrimi.
  Fiecare plânge cum poate...
  Creta plânge prin praful care curge din ea atunci când apăsam pe tabla, florile plâng prin roua care se vede pe petalele lor, Luna plânge cu stele, cu miile de stele ce se văd pe cer.
   Dacă Luna poate să plângă în fiecare noapte, noi de ce nu putem ? Pentru că suntem oameni şi ne doare, dar oare pe Lună nu o doare? Ea nu suferă că nu-şi poate vedea iubirea, Soarele, ca nu poate să-l strângă în braţe ?
   Nimeni nu plânge dacă este lăsat în pace, creta nu ar plânge dacă nu am folosi-o pe ea ca să rănim tabla, florile nu ar mai plânge dacă seara nu s-ar mai lăsa cu frig, Luna nu ar mai plânge dacă ziua şi noapte ar fi contopite, dacă Soarele nu ar renunţa la gloria din zi ca să poate şi ea sa strălucească.
   Priveşti ce ai scris pe tablă, nu iţi mai place, ai scris urât, vrei să ştergi, iei buretele, nu se şterge de tot, rămâne o urma. Cu toate că nu se mai vede aşa tare ce ai scris, încă se înţeleg toate cuvintele.
   Intri în panică. Ce ai făcut? Cât de mult rău ai putut să faci? Cât să fii durut cuvintele tale, insistarea fără milă ?
   Uzi buretele şi ştergi, se duce, e bine, te simţi mai bine acum că totul e şters... mai bine, dar nu ca înainte.
   Ştii că tabla nu va uita niciodată crestăturile ce i le-ai făcut cu creta şi nu va uita nici cum ai încercat să ştergi cu brutalitate şi disperare cuvintele ce se vedeau, alb pe negru.Nici tu nu vei putea să uiţi spaima pe care ai simţit-o atunci când ţi-ai dat seama cât de urât ai scris şi ce urât ai zis.
    Suntem plini de remuşcări, plini de tăieturi, plini de cicatrici.
    Suntem aşa imperfecţi, incompleţi, neasamblati, suntem aşa oameni...