Te-am văzut

     Te-am văzut azi, după atâţia ani. Nu păreai schimbat, nu prea tare. M-am apropiat de tine, te-am salutat, te-am îmbrăţişat din priviri, ştii cu pe vremuri, iar tu mi-ai răspuns rece şi formal.
      Doar atunci mi-am dat seama...noi nu ne-am mai vorbit de câţiva ani, eram ca doi străini ce aveau o poveste comună. Cred că am fost atât de absorbită de scrisorile pe care ţi le scriam regulat fără a le trimite, încât am uitat cu totul că povestea noastră s-a terminat de mult. Cred că am stat aşa de mult şi m-am gândit  la tot ce s-a întâmplat cu noi încât, pur şi simplu, am uitat că sunt doar amintiri. Retrăiam atât de intens  emoţiile încât le-am confundat cu realitatea.
      Acum eram faţă-n faţă, iar eu eram obligată să îmi reţin lacrimile. De atâtea ori mi-ai spus că trebuie să mă trezesc la realitate , să încetez să confund visul cu viaţa reală încât voiam să îţi arăt că am reuşit în sfârşit. Nu te-ai lăsat păcălit, mă cunoşteai prea bine. Ai văzut că sunt doar bucăţi şi nicio parte din mine nu mai face contactul cu realitatea.
      M-ai lua în braţe, m-ai strâns tare, mi-ai spus că îţi pare rău, ne-am plimbat ca înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am alergat, am râs, totul părea doar un vis frumos, oare chiar atât să fi fost?
     Probabil că da.
     Eu sunt tot aici în pat cu creionul în mână, gândind. Ştii. Nu am trecut peste. Ştii. Confund realitatea cu visul. Ştii. Sunt încă doar un copil. Şii. Am o viaţă construită doar pe imaginaţie.
     Tu erai singura parte reală din tot ce aveam, dar ai plecat, aşa că mi-am continuat "existenţa" scriind despre tine, imaginându-mi că o să vii înapoi.
     Ştii. Ai încercat să mă ajuţi să mă trezesc şi uite ca am sfârşit tot prin a scrie despre tine. Uneori îndoindu-mă şi eu de caracterul ficţional al operei.