Se trezeşte greu dimineaţa, nu doarme, nu poate...iar atunci când adoarme într-un final, visează, visează lumi întregi, visează alte vieţi, diverşi oameni, te visează. Şi dacă n-ar fi închis un ochi tot nu ar fi aşa obosită cum e după ce te visează.
Nu obişnuia să se machieze, dar acum trebuie să îşi ascundă cearcănele, era mai frumoasă nemachiată, dar pot să înţeleg ca simte nevoia să ascundă grijile de peste noapte. Se gândeşte ca i-ai putea citi gândurile atunci când ai vedea semnele insomniei ei.
Nu am crezut că am să o văd pe ea aşa vreodată, să-şi piardă controlul, să-i tremure mâinile din alta cauză în afara de cea a frigului, nu am crezut că am să-i văd buzele tremurând deşi nu îi vine să plângă, nu am crezut că am să aud cum i se modifică tonalitatea vocii fară un motiv aparent, nu am crezut că am să o văd făcând lucruri fără sens.
Mereu am ştiut ca e o persoană bună la ascuns sentimente, e primul lucru pe care mi l-a spus când ne-am cunoscut, a zis că nu vrea să mă surprindă, a vrut să ştiu de la început cum e ea, să se asigure că nu mă deranjează, dar acum se vede că depune un efort foarte mare să se mai ascundă. La început am crezut că şi-a pierdut din dexteritate cum nu a mai exersat, dar nu era asta. M-am gândit că poate a renunţat la trecutul ei care a determina-o să-şi formeze şi aşa o latura, dar nu era nici asta. Era ceva mult mai profund, ceva ce nu oricine înţelege şi nu oricine poate simţi, ceva ce nu am crezut că o să poată să simtă o persoană atât de simplă ca ea.
Nu vrea să cadă în prăpastie şi să rătăcească prin întunecimea propriilor gânduri, dar nu vrea nici să rişte. O omoară aşteptarea la fel de mult pe cât o omoară ideea de a risca.
Trăieşte în vise, cu ochii deschişi sau închişi, s-a sustras din lume, deşi gândurile tot acolo îi sunt îndreptate.
Îmi e dor de ea...
Pare că s-a abătut asupra ei ceva mai puternic decât poate ea controla şi numai eu ştiu cât îi e de frică să piardă controlul. Pare că se pierde pe ea, parcă e toamnă în interiorul ei, iar frunzele toate cad, copacii rămân goi, vântul e nemilos, dar ei îi place toamna, spune des că iubeşte culorile pe care aceasta le are, felul în care oameni se plimbă prin ploaie, uşurarea pe care copacii o simt atunci când nu mai trebuie să suporte greutatea frunzelor. Pare că se pierde pe ea şi odată cu ea mă ia şi pe mine.
O privesc cum te priveşte şi simt cum mii de gânduri îi trec în acele momente prin minte. E mai frumoasă când te priveşte, e la fel de frumoasă când te priveşte ca atunci când se opreşte pe stradă să ajute câte un trecător, dar asemeni unui copac simt cum îşi pierde din podoabă.
Se transformă împreună cu natura. Mă întreb dacă la iarna o să mai fie frumoasă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu