Se spune...

     Se spune că oamenii au o a doua şansă pentru a putea să îndrepte ceva din trecut, iar când nici aceasta nu le e suficientă, o primesc şi pe a treia şi pe a patra...până când nu o mai primesc deloc. 

     Tu câte şanse ai primit pentru a repeta aceeaşi greşeală? Tu de câte ori ai ales să cazi în păcat din nou doar pentru a mai simţi ceva încă o dată? De câte ori ai ales să ignori şi să ierţi doar pentru că vrei să vezi doar binele în oameni? De câte ori ai creat scuze pentru alţii când aceştia te tratau cu tăcere?

     I-ai iertat pe ei, i-ai consolat când tu erai rănit şi i-ai ajutat atunci când tu nu vedeai nici strada de lacrimi, dar eu te întreb acum pe tine când ai de gând să te ierţi, pe tine când ai de gând să te mângâi şi să te ajuţi? Ţie când îţi dai o a doua şansă? Să fii din nou tu? 

     Singura iubire care îţi poate aduce fericire e iubirea de sine, dar tu îţi pui iubirea în fiecare străin cu ochi frumoşi, în fiecare om ce trece şi-ţi aruncă câte o privire. Eşti gol şi disperat, căci tot ce aveai tu mai bun a plecat cu străinii. Eşti în lumea întreagă, părţi din tine privesc răsăritul, iar altele apusul, poţi spune că ai învins atât timpul şi spaţiul. Poţi spune că ai depăşit normalul cunoaşterii.

      Nu e ciudat cum nu e nevoie să vorbeşti pentru a fi înţeles, nu ţi se pare ciudat că toate graniţele comunicării au fost distruse şi tot ce era normal acum e abstract? Nu ţi se pare ciudat cum alegi acelaşi rău, cum eşti dependent de suferinţa de după, nicidecum de fericirea de moment?

     Visez cum plec şi tot ce las în urmă sunt scrisori, visez cum pentru prima data am curajul să spun oamenilor cât de mult ţin la ei. Visez cum mă eliberez de toată iubirea, visez cum reuşesc să fac ultimul pas, lăsând la o parte tot ce ţine de orgoliu şi de mândrie. Visez cum îmi păstrez demintatea tocmai arătând tuturor cât sunt de neînsemnată.  Mă visez în clipa în care pot să spun că nu îmi mai pare rău de nimic şi că nu mai aştept nimic, când sunt exact aşa cum trebuie pentru a accepta iubirea şi ajutorul celorlaţi, dar nu mai e timp pentru asta. Momentele pe care le-ai trăit greşit la timpul lor nu se vor întoarce doar pentru a le putea trăi acum aşa cum trebuie. Dar, din păcăte, atunci când ajungi la momentul perfecţiunii absurde e mult prea târziu, căci tot ce mai ai sunt câteva clipe uitate pe marginea patului.

Poate că nu am fost fericiţi, dar cu siguranţă ne-am bucurat.