Nu e trist oare că nimic nu se sfârşeşte niciodată? Suntem în perfectă armonie cu tot ce ne înconjoară, ne ghidăm după aceeaşi lege: nimic nu se pierde totul se transformă. De multe ori dorim un sfârşit iremediabil, dorim cu ardoare încheierea unei perioade, strigăm cerului să se frângă deasupra noastră şi să ia asupra-i tot ce vrem să uităm. De multe ori încercăm negarea unor sentimente, unor trăiri, trecutului, dar toate acestea se manifestă prin cine suntem noi azi, astfel niciodată nu vom putea scăpa de amprenta a ceva ce a fost, niciodată nu te vei putea întoarce...
Ziua nu se sfârşeşte, se transformă în noapte, moartea nu e capătul drumului, e viaţă sub o altă formă. Nu există o destinaţie finală sau un punct ce trebuie atins, totul e un cerc, făcut pe o foaie de cineva care a uitat unde a fost lăsată prima urmă.
Nu e obositor să trăieşti ştiind că nu există nimic ce se pierde? Că fiecare sfârşit marcheză un nou început din care tu nu te poţi sustrage? Şi când crezi că poţi spune că e gata, că te poţi odihni, îţi dai seama că odihna nu există, mereu vei fi ceva, obligat să trăieşti în diverse forme, într-o linie continuă şi nesfârşită.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu