paradox

     Pentru că poate totul e creat de imaginaţie, trăim în lumi formate datorită unor stimuli interni sau externi. Trăim formând lumea din jurul nostru, nicidecum formaţi de ea. Suntem energia unor sentimente ce se întrepătrund cu tot, făcând ca mereu să fim mai mult decât suntem, făcându-ne să nu ne mai putem distinge unii de alţii. Poate că suntem atât cât ar trebui să fim atunci când nu mai trebuie deloc.
     Paradoxul lumii e determinat de dorinţa noastră de a ne feri de tot ce e real, iremediabil şi de neschimbat. Ne e frică de statornicie, de tot ce se repetă şi e ciclic, arătând că puterea noastră asupra propriei vieţi e aproape inexistentă.
      Inexistentă? Poate e acelaşi lucru cu existenţa totală, căci nimic nu se transformă atâta timp cât nu există o moarte certă ce să modifice decorul, făcându-ne să realizăm că lumea se schimbă, iar ziua de ieri nu e ca cea de azi.
     Oamenii care aleg să moară din când în când sunt oamenii care ştiu ce înseamnă să trăieşti.
      E mult mai important să fii decât să spui. E mult mai important să înţelegi că tu nu ai calităţi sau defecte, nu te poţi caracteriza, căci în interiorul tău e lumea întreagă. Mai bine fugi de adevăr decât să trăieşti în minciună.
     Eşti incert şi-ţi pare rău. Eşti dezorientat şi nu mai poţi. Eşti gol şi plin de lacrimi, şi oare nu mă contrazic cu antonime doar pentru a-ţi arăta că a fi definit şi concret nu face parte din condiţia umană? Oare nu încerc să-ţi arăt ca sunt la fel de dezorientată ca tine? Ca starea mea e starea ta? Oare nu fac tot posibilul să-ţi arăt că am nevoie tocmai de ceea ce tu nu eşti? Că am nevoie să te simt gol şi rece? Oare nu-ţi mărturisesc acum că sentimentele mele sunt născocirea imaginaţiei tale? Şi pentru că suntem atât de conectaţi, prinşi unul faţă de celălalt imaginaţia ta a devenit viitor pentru mine?
     Poate că nu putem aparţine unul altuia şi probabil nu ne putem iubi, dar ne putem amăgi cu o iluzie şi asta nu pentru că avem nevoie de afecţiune, nu pentru că suntem fragili, ci tocmai pentru că suntem puternici, plini de orgolii, într-o continua încercare de a-i arăta celui de lângă noi cât de mult deţinem controlul.
     Şi îmi pare rău că nu pot să-ţi spun tot ce simt şi îmi pare rău că alerg după imagini triste cu noi doi împreună şi îmi pare rău că adun cu gingăşie fiecare moment în care suntem departe. Pentru că vreau să suferi, pentru că vreau şi eu ca toţi oamenii să simt ceea ce mi se predică că nu am voie să simt niciodată. Poate că refuzi să crezi în răutatea oamenilor, poate că refuzi să înţelegi că oamenii periculoşi sunt cei ce nu înţeleg afinitatea condiţiei umane pentru întuneric, dar să ştii că tocmai negarea asta te-a apropiat de mine. Pe când tu te ascunzi de real, trăind într-o cuşcă de lumină, eu sunt afară bucurându-ma ce cerul plini de nori.
     Gânduri confuze între doua principii puternice în opoziţie pe care le susţinem în egală măsură. Gânduri împraştiate în aer şi culese de cei ce sunt atenţi, de toţi ce vor mai mult decât au sau de cei ce au renunţat la tot.