A fi

     M-ai învăţat că a iubi nu înseamnă a avea sau a-ţi dori. M-ai învăţat că a iubi înseamnă doar a şti. M-ai învăţat că viaţa nu e despre realizări şi averi, nu e despre ce ai, ci despre ce eşti. M-ai învăţat că frumuseţea nu se vede, se simte. M-ai învăţat că a căuta nu înseamnă a găsi şi a găsi nu înseamnă a avea. M-ai învăţat să am răbdare, să-mi fie dor fără a plânge şi să mă bucur fără a râde. Cu tine am învăţat să am încredere doar în mine, iar pe restul să-i accept. Cu tine am învăţat să respect, să nu-i judec şi să nu-i condamn, tot ce trebuie eu ca om să fac e să-i iubesc fără a le cere ceva în schimb, să mă bucur când primesc şi să le duc dorul atunci când nu mai vin. M-ai învăţat că a distorsiona realitatea e benefic doar pentru minte, nu şi pentru suflet. Cu tine am învăţat să acord libertate celor din jur, de a fi, de a vrea, de a renunţa.
     Am căutat în oameni ce am învăţat de la tine şi am găsit. Oare să mă mir că şi aceea poveste s-a terminat la fel? Cu o iubire departe lipsită de argumente sau motive? Dar oare nu ar trebui să mă bucur că am învăţat atât de repede că a iubi nu e sinonim cu a avea? Oare să nu îţi mulţumesc că nu mai există tristeţe în viaţa mea, ci doar o formă de a crea frumosul din durere? Oare să nu îţi mulţumesc că am iubit în câţiva ani mai mult decât iubesc alţii într-o viaţă, fără a vrea, a cere sau a dori mai mult? Cred că pur şi simplu, două suflete ce acceptă viaţa aşa cum e, nu au cum să rămână pe aceeaşi cărare pentru că ele se lasă purtate de curent. Poate pare trist, dar din nou, nu suntem aici pentru a avea, ci pentru a fi.
     Să trăim cu amintirea? Aşa facem amândoi, probabil pentru că ne e frică de schimbare, că ne vom revedea şi ne vom găsi schimbaţi, răi meschini, duri, fără căldură în ochi, fără putere în glas, fără zâmbetul pe buze, fără aerul melancolic şi trecutul greu în spate.  Oare nu ne e frică că ne vom uita? Şi preferăm să trăim certitudinea unui trecut împreună sau iluzia viitorului că o să fie la fel în favoarea prezentului concret? Oare nu e o frică copilărească, o negare de sentimente şi o ascundere a sensibilităţii? De ce nu credem că şi alţi oameni pot iubi? De ce ne vedem ca singurele fiinţe capabile de înţelegere si iertare? Ne comportăm frumos cu alţii mai mut în imaginaţie decât prin fapte şi acceptăm comportamente egoiste cu zâmbete curate. Oare nu încercăm să fim noi buni şi pentru ei, să le purtăm povara, să îi ferim de ce viaţa nu ne-a ferit pe noi?
     Oare nu ne-am pierdut printre poveştile copilăriei încercând să fim eroii unei lumi pierdute în trecut? Dar să ştii pe cât de greu a fost acum, să ne avem, să ne pierdem, să nu ne uităm, să cerşim câte o amintire, să implorăm pentru o veste, să ne rugăm pentru o atenţie, un zâmbet fugar, o privire rătăcită, pe atât de uşor ne va fi când ne vom revedea fiind altcineva, într-o altă lume. Ne vom întâlni fără argumente, fără explicaţii şi prejudecăţi, nu ne vom cere nimic, dar ne vom da totul. Şi asta doar pentru că două suflete care sunt acum pur şi simplu vor mai fi. 
     Cea mai mare realizare a vârstei de început a unui adult, o spun cu entuziasm, recunoştinţă şi fără pic de modestie e aceea că viaţa e frumoasă. E frumoasă singur şi cu alţii, e frumoasă în culorii şi în alb-negru. E frumoasă acum, căci viaţa e doar prezentul, iar atunci când te pierzi într-un trecut întunecat şi un viitor amăgitor, aminteşte-ţi că prezentul nu se caută, nu se doreşte şi nu îl ai, el doar e. Pentru că tu nu ai viaţă, tu eşti viaţă.