post friendship

Nu prea cred în toată treaba asta cu sărbătorile de iarnă și cu anul nou. anul nou mi se pare așa o mare mizerie de care oamenii se agață pentru că nu sunt în stare să-și ia viața în mâini atunci când asta le cere. dar cu cât mă gândesc mai mult la asta nu mă pot opri din a mă gândi la cât de răvășit e totul și cum mi-aș dori să intru în ordine în acest așa zis nou început, sintagmă care mă face sa o iau razna cu totul, de parcă noi putem să avem un nou început? am început când ne-am născut și mai terminăm când murim. tot bullshitul ăsta cu un nou început e menit doar să ne amăgească să ne dea impresia ca avem control și că lucrurile care ni se întâmplă chiar înseamnă ceva, când de fapt sunt pure întâmplări înlănțuite cărora le dam noi semnificații. oricum, fie ca e din cauză că vin sarbătorile, fie pentru că a fost ziua ta, sau pentru că am obosit eu, vreau să îți zic că te iert pentru că nu ai fost pe veci. te iert pentru ca ți-ai văzut de viață și te iert pentru că nu ai mai reușit să trăiești și pentru mine. te iert pentru că m-ai lăsat să fiu slabă atât de mult timp, iar apoi ai plecat, iar eu am rămas în picioarele goale înconjurată de oameni la care nici nu știam cum să mă uit. te iert pentru că toate glumele, toate ironiile și toate remarcile legate de lumea asta de căcat pe care le-am făcut au rămas undeva în aer deși îți erau destinate ție. glumele te-au făcut să râzi doar în memoria mea, iar fiecare reproș pe care îl aveam de făcut legat de ce ma înconjoară te-a făcut sa oftezi dezaprobator pentru că nu sunt în stare să văd frumusețea din jur tot doar în amintirea mea. era o vreme când aș fi vrut să îți mulțumesc pentru că ai plecat, pentru că urma să mă maturizez pentru că am devenită mai puternică bla bla, tot ce mi-ai fi zis tu. dar azi sunt mai aproape de ce sunt eu așa ca te iert pentru că a trebuit să trec prin mizeria asta singură, fără un prieten cu care să pot râde de ironia din jur. e frustrant puțin să râd singură și să-mi doresc sa fii lângă mine. mereu am crezut că oamenii au fost făcuți să trăiască singuri, dar până să pleci tu nu am simțit niciodată asta. mereu am crezut că viața e ca o cafenea tristă și murdară în care suntem obligați să ne petrecem timpul, fără a putea pleca, așteptând un sfârșit pe care ni-l dorim la fel de mult pe cât ne temen de el, dar pana sa pleci tu aveam speranța ca împreună putem păcăli viața și chiar să reușim să o trăim.

Asta e un alt discurs interminabil de-al meu în care oscilez între a vorbi despre viață și ce simt, dar tu știi să alegi de acolo ce e important, te-ai descurcat cu asta atât de mult timp și nu cred că ai uitat.

Vezi tu, a fost o perioada în care am renunțat la a mai scrie, mă vedeam penibilă, dar acum știu că nu e asta, mă vedeam vulnerabilă și brusc nu mi-a mai plăcut, pentru ca pentru prima dată eram și vulnerabilă și singură.

Revenind, te iert, ma rămâne sa ma iert pe mine.